Ce-i, de fapt, suferinţa din dragoste?

De unde vine suferinţa din dragoste? Oare suferim din dragoste pentru că nu suntem iubiţi? Suferim din dragoste pentru că cel iubit ne înşeală, ne face vreun rău, nu are caracter, nu-i destul de bun sau pentru că nu ne iubeşte? Ce-i, de fapt, suferinţa din dragoste, ce altceva decât aşteptarea neîmplinită de a fi iubit? Ce-i suferinţa din dragoste, ce altceva decât frustrarea, tensiunea, tulburarea interioară, judecata, mânia, iritarea, nemulţumirea interioară, care ne spun că nu primim iubirea pe care o aşteptăm? În suferinţa din dragoste sunt aşteptările noastre neâmplinite. Percepţia ne spune că nu primim ceea ce aşteptăm, că nu suntem iubiţi atât cât iubim, că nu suntem fericiţi cu ceea ce vine către noi de la celălalt. Noi suferim din dragoste, cum suferim pentru multe alte lucruri, nu atât pentru că nu primim ce aşteptăm, cât pentru că stăm la pândă continuu, suntem un fel de vânători de erori, un fel de vânători de păcate ale celuilalt, parcă dorindu-ne să ne dovedim nouă înşine că nu suntem iubiţi.

Suferinţa din dragoste ar înceta să ne absoarbă şi să-şi dezlănţuie bicele-i nebune peste sufletele noastre de îndată ce ne-am opri aşteptarea de a fi iubiţi. Aşteptarea de a primi e ascunsă în suferinţa noastră. Noi aşteptăm să primim iubirea în forme iraţionale, în formele pe care mintea le crede valoroase şi reale, dar nimeni, absolut nimeni pe lume nu poate satisface toate dorinţele minţii altuia. De aceea aşteptarea iubirii de la un altul e sortită suferinţei. Aşteptarea iubirii din afară e sortită căderii, durerii şi neîmplinirii! Pentru ca suferinţa din dragoste să se topească, pentru ca ea să înceteze a mai păşi prin mintea şi sufletul nostru, avem nevoie să ne oprim aşteptările şi, în acelaşi timp, să dăm ceea ce cerem de la altul. Să dai iubire fără s-o aştepţi, iată cum se curmă suferinţa din dragoste. În absenţa pretenţiilor, a aşteptărilor, a formelor prestabilite în care am aşteptat, putem iubi liber, putem dărui şi ne putem păstra iubirea în interior, deopotrivă în prezenţa, ca şi în absenţa celui iubit. Iubirea care dăruieşte fără a aştepta să primească e singura putere vindecătoare a suferinţei din dragoste. Egoul care aşteaptă, Egoul care cere, Egoul egoist şi îngâmfat, care pretinde, se crede îndreptăţit să primească şi cere o confirmare a valorii sale prin aceasta, se topeşte în faţa puterii sufletului de a iubi.

Suferinţa din dragoste e o expresie a nevoii sufletului de a fi vindecat. Mai degrabă ne cunoaştem dimensiunea nevindecată a fiinţei, a minţii şi a sufletului prin suferinţa aceasta, mai degrabă înţelegem cât de puţin iubim când suferim şi cât de confuzi suntem, încă, privind sursa iubirii care ne energizează, ne dăruieşte, ne trezeşte şi ne ţine în viaţă. Sursa adevăratei iubiri nu poate fi în afara noastră; ea e lăuntrică, ea e în noi şi din pricina asta niciodată nu găsim în afară, în altul, fericirea. De îndată ce dăruim orice am aştepta, intrăm într-un proces minunat, fascinant şi puternic de vindecare. Iubind dincolo de aşteptări şi fără ele vom cunoaşte sursa iubirii în noi. Iubirea cu care iubim noi înşine e o trăire dincolo de cuvinte, care ştie şi poate ierta, care poate înţelege şi poate privi către existenţă cu ochii compasiunii. Suferinţa din dragoste e o etapă de vindecare; numai după ce o vom depăşi corect, iubind fără aşteptări, fără nemulţumiri şi pretenţii, vom cunoaşte că ne-am vindecat sufletul şi vom simţi că iubim.