Cine cauta gaseste

Turcul Ilhan, patronul analfabet al unei firme de descaract si incarcat TIR-uri, nu angajeaza decat romani cu studii superioare, de preferinta ingineri si profesori. Nu necalificati, pentru ca acestia, neavand grija ca si-ar putea pierde slujba, sunt lenesi si indisciplinati. E unul din cazurile in care educatia pentru munca vine, la cei care si-au pierdut serviciul, inaintea unei conceptii suficiente despre onorabilitate. Nu necalificatii, care se tin tantosi in fata turcului, ca si cum banii acestuia put, sunt romanii adevarati, ci scolitii care invata sa indure acum, ca sa poata sa pretuiasca, atunci cand se iveste, sansa de a castiga cu mintea mai bine decat cu bratele.

CEA MAI DELICATA chemare la iubire, in sensul eficientei imediate, am aflat-o intr-un film englezesc. Un exemplu de cum umorul femeii inteligente poate sa compenseze lipsa de inspiratie a masculului. O doamna la patruzeci de ani raspunde avansurilor pe care i le face un june. Deoarece tanarul bate campii, pasamite pentru a-si dovedi inzestrarea lirica, doamna il ia din scurt: "Auzi, lasa vorba si treci la treaba!".

MULTE DIN INTAMPLARILE care ar putea sa treaca drept victorii ale umanului raman totusi marturii ale unui destin atroce. Pe strada, un cuplu varstnic de oropsiti: ea, cu un transplant grotesc de nas, el, fara nas, doar cu un bandaj. Bizarul absolut al unei infirmitati.

INTERNAT PENTRU UN SET DE ANALIZE "preventive" - cum i-a placut sa le numeasca pana a ajunge sa le faca - domnul X afla ca are o multime de probleme delicate cu ficatul, cu rinichii, cu inima. E nedrept - le spune el medicilor - fiindca nu ma durea nimic. Am vrut doar sa nu mi se spuna candva ca m-am neglijat. Asa e intotdeauna - il consoleaza medicii - cine cauta gaseste.

UN PERICOL PUBLIC - politicianul care-si clameaza opiniile ca pe niste adevaruri de patrimoniu national. Romani, daca nu ma lasati sa va aduc fericirea, va distrug!

SUNT SERI in care imi oboseste credinta. Nu in Dumnezeu, ci in muncile la care m-am angajat. Munci care nu se mai termina niciodata. Cand isi face loc indoiala - in ce priveste importanta lor sau calitatea placerii pe care mi-o asigura - intru in panica. Incep sa ma intreb: oare a meritat, oare merita? Iar raspunsul, cel pe care il simt in mine, nu acela pe care mi l-au livrat scoala si societatea c-ar fi corect si in pas cu progresul, e NU. E ca si cum, pentru o seara, pentru mai multe zile, ma trezesc pe malul celalalt al unui rau. Si vad, de la distanta de unde lucrurile capata o cu totul alta imporanta, ca malul pe care mi-am rostuit pana atunci toata viata e verde si insorit doar in locul unde mi-am aranjat culcusul. In susul si in josul raului, precum si de indata ce ma departez de culcus, e desert. Doar ici, colo cateva fire de iarba. Desert si un orizont coborat, cenusiu, fara urma de om. Imi vine sa urlu: Hei, sunt singurul care pateste asta sau suntem mai multi?