x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cine-ţi dă dreptul să ai păreri?

0
Autor: Tudor Octavian 07 Apr 2011 - 20:03
Cât timp am exprimat doar păreri scrise, la ziar şi în cărţi, n-am avut parte de vizaviuri agresive cu cititorii. Ziarul şi cartea legitimează până şi cele mai discutabile opinii. Dacă ai ajuns să fii publicat, în­seamnă că e cineva deasupra ta care garantează îndreptăţirea şi calitatea opiniilor tale.

Aceleaşi opinii rostite însă la te­levizor nu mai beneficiază de această presupusă cenzură ori ga­ranţie. Între tine şi public nu mai există un arbitraj. De aceea, unii te­les­pectatori se socotesc, la rân­du-le, liberi să-ţi dea replică pe unde te prind: în autobuz, pe stradă, la pia­ţă. Abordarea precipitată în­ce­pe cu o întrebare, de regulă ace­eaşi la oameni diferiţi: Cine-ţi dă, domnule, dumitale dreptul să ai pă­reri despre orice? Ai diplomă? Ai adeverinţă? Că există şi persoa­ne în care nevoia confruntărilor pe o idee naşte numai după ce trag niţel la măsea, nu-i o problemă. În cazul lor nu lungeşti vorba, fiind­că trec repede la agresivităţi. Când însă o întrebare e formulată în acelaşi chip de oameni de con­di­ţie diferită, ea cere obligatoriu un răspuns.

Aşa-numiţii formatori de opi­ni­e trebuie să fie oricând pregătiţi să lă­­murească relaţia lor cu publi­cul, de­oarece media – adică presa scri­­­să, radioul, televiziunea şi ce­le­lal­­te mijloace de răspândire a opi­niei – au ins­ti­tu­ţi­o­na­lizat-o. Alt­fel spus, i-au asigu­rat formato­rului de opi­nie "dreptul". Dife­renţa faţă de dreptul la opinie într-o specialita­te, pe care îl oferă studiile, di­plo­me­­le şi realizările profesionale, constă în aceea că dreptul for­ma­to­rului de opinie se câştigă. Pentru acest drept nu se eliberează cer­tificate, atestări şi susţineri prin legi. Opinia la televizor e o vorbă în vânt. E ca o sămânţă purtată de vânt. Dacă ajunge pe un sol rodnic, produce o buruiană, un copac, un spic de grâu. În multe cazuri, chiar recolte bogate. Ivindu-se po­si­bilitatea ca opinia individului să fie judecată de milioane de teles­pec­tatori şi cititori de presă scrisă, e firesc ca o bună parte din public să intre la idei. În discuţie, prin ur­mare, apare un dublu drept, al ce­lui care exprimă opinii şi al celui care se uită la televizor ori citeşte zi­a­rul. Publicul beneficiază de fapt şi de un al doilea drept: să bu­to­ne­ze telecomanda sau să arunce zi­a­rul la coşul de gunoi. Orice drept se însoţeşte de o obligaţie. Uneori, un drept la opinie, câştigat într-o ecuaţie de credibilitate cu tim­pul şi cu publicul, generează un întreg recurs de obligaţii. Ai zis, plăteşti pentru ce ai zis! O opi­nie poate să inflameze o naţiune, şi atunci obligaţiile se înmulţesc exponenţial. Dreptul de a acţiona ca formator de opinie rezultă chiar din realitatea că doar o câtime din publicul mediei are reacţie la opi­nii. E un drept care creează re­ac­ţia, ca de la cel care gândeşte tot timpul la cel care trebuie urnit din loc ca să gândească. E mai degrabă o îndatorire a vieţii civilizate decât un drept ce trebuie probat.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de