Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cât timp am exprimat doar păreri scrise, la ziar şi în cărţi, n-am avut parte de vizaviuri agresive cu cititorii. Ziarul şi cartea legitimează până şi cele mai discutabile opinii. Dacă ai ajuns să fii publicat, înseamnă că e cineva deasupra ta care garantează îndreptăţirea şi calitatea opiniilor tale.
Aceleaşi opinii rostite însă la televizor nu mai beneficiază de această presupusă cenzură ori garanţie. Între tine şi public nu mai există un arbitraj. De aceea, unii telespectatori se socotesc, la rându-le, liberi să-ţi dea replică pe unde te prind: în autobuz, pe stradă, la piaţă. Abordarea precipitată începe cu o întrebare, de regulă aceeaşi la oameni diferiţi: Cine-ţi dă, domnule, dumitale dreptul să ai păreri despre orice? Ai diplomă? Ai adeverinţă? Că există şi persoane în care nevoia confruntărilor pe o idee naşte numai după ce trag niţel la măsea, nu-i o problemă. În cazul lor nu lungeşti vorba, fiindcă trec repede la agresivităţi. Când însă o întrebare e formulată în acelaşi chip de oameni de condiţie diferită, ea cere obligatoriu un răspuns.
Aşa-numiţii formatori de opinie trebuie să fie oricând pregătiţi să lămurească relaţia lor cu publicul, deoarece media – adică presa scrisă, radioul, televiziunea şi celelalte mijloace de răspândire a opiniei – au instituţionalizat-o. Altfel spus, i-au asigurat formatorului de opinie "dreptul". Diferenţa faţă de dreptul la opinie într-o specialitate, pe care îl oferă studiile, diplomele şi realizările profesionale, constă în aceea că dreptul formatorului de opinie se câştigă. Pentru acest drept nu se eliberează certificate, atestări şi susţineri prin legi. Opinia la televizor e o vorbă în vânt. E ca o sămânţă purtată de vânt. Dacă ajunge pe un sol rodnic, produce o buruiană, un copac, un spic de grâu. În multe cazuri, chiar recolte bogate. Ivindu-se posibilitatea ca opinia individului să fie judecată de milioane de telespectatori şi cititori de presă scrisă, e firesc ca o bună parte din public să intre la idei. În discuţie, prin urmare, apare un dublu drept, al celui care exprimă opinii şi al celui care se uită la televizor ori citeşte ziarul. Publicul beneficiază de fapt şi de un al doilea drept: să butoneze telecomanda sau să arunce ziarul la coşul de gunoi. Orice drept se însoţeşte de o obligaţie. Uneori, un drept la opinie, câştigat într-o ecuaţie de credibilitate cu timpul şi cu publicul, generează un întreg recurs de obligaţii. Ai zis, plăteşti pentru ce ai zis! O opinie poate să inflameze o naţiune, şi atunci obligaţiile se înmulţesc exponenţial. Dreptul de a acţiona ca formator de opinie rezultă chiar din realitatea că doar o câtime din publicul mediei are reacţie la opinii. E un drept care creează reacţia, ca de la cel care gândeşte tot timpul la cel care trebuie urnit din loc ca să gândească. E mai degrabă o îndatorire a vieţii civilizate decât un drept ce trebuie probat.
Citește pe Antena3.ro
