x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cum a murit garderobiera Maria potrivit Instrucţiunilor

0
Autor: Ion Cristoiu 11 Ian 2009 - 00:00
Cum a murit garderobiera Maria potrivit Instrucţiunilor


Incendiul, pornit de pe scenă, făcu scrum clădirea teatrului într-un singur sfert de ceas. Sosiţi imediat la faţa locului, pompierii se dedară la o veritabilă demonstraţie de clopote, tulumbe, tunuri de apă, căngi sigure pe ele, scări şi toporişti.



Înainte de a purcede la treabă, găsiră de cuviinţă să-şi exprime admiraţia faţă de dezastru. Comandantul formaţiei, cel mai bun specialist în incendii, doctor în Istoria nenorocirilor provocate de focul nesupravegheat, susţinea că e vorba de o premieră mondială. Din câte ştia el – şi, slavă Domnului!, ştia – incendiul de faţă bătea cu câteva minute pe deţinătorul recordului mondial la rapiditate: incendiul care devastase cabaretul parizian Pisica neagră. O dată cu pompierii sosiră şi organele de anchetă. Ca şi pompierii, n-avură prea multe de făcut la faţa locului. Reuşiră, totuşi, să ia câteva date, absolut necesare cercetărilor: culoarea şi înălţimea flăcărilor, intensitatea trosnetelor, modul de prăbuşire a zidului. Restul datelor aveau să fie obţinute a doua zi, din consultarea documentelor, dar mai ales din anchetarea celor care lucrau în teatru, începând cu directorul şi terminând cu ajutorul de sufleor.

Primii convocaţi fură interpreţii.
Era şi firesc, o dată ce incendiul pornise de la focul aprins pe scenă de tovarăşii de luptă ai lui Karl Moor din Hoţii de Schiller. Un asemenea foc nu era menţionat în textul scris de marele dramaturg. Regizorul însă, extrem de ambiţios, îşi întemeiase întreaga viziune asupra spectacolului pe focul din lemne de stejar, aprins şi întreţinut pe scenă de hoţi, care se ridicau de la locul lor în ordine alfabetică şi aruncau câte un butuc pe jar, astfel încât să izbucnească o explozie de scântei. Vru, la început, să facă şi pădurea, o pădure de stejari imensă, dar entuziasmul îi scăzu aflând că pentru stejarii respectivi trebuia aprobarea Ministerului Aprovizionării Tehnico-materiale. Pe măsură ce investigaţia avansa, anchetatorii erau tot mai încurcaţi. Se aflau întâia oară în viaţa lor în faţă cu un caz fără soluţie. Căci, aşa cum se contura tot mai limpede din interogarea distribuţiei, incendiul izbucnise dintr-un conflict estetic. Chiar de la început, interpretul lui Karl Moor, un cunoscut actor nu numai în oraş, dar şi în ţară, se ridicase împotriva indicaţiei regizorale de a pune pe foc un singur lemn. Se ajunsese cu conflictul până la direcţiune. Regizorul susţinea, cu texte critice prestigioase, că eroul trebuia să arunce în foc un singur lemn. Gestul ţinea de întreaga sa personalitate. Interpretul spunea că, dimpotrivă, eroul, un tip vital, de acţiune, nu se poate mulţumi cu un singur lemn. Ba mai mult, el bănuia aici şi o perfidie a regizorului, chitit să-l compromită.

Anchetatorii nu ştiau ce să mai facă. Trebuiau să formuleze concluziile, să stabilească în ultima frază din raport vinovatul de incendiu. Or, lucrurile se dovedeau extrem de complicate. Se ridicau numeroase întrebări, cărora ei nu le puteau da nici un răspuns. În ce categorie intră incendiul? Cu intenţie sau fără intenţie? Cazurile de până acum fuseseră simple. O casă se făcuse scrum pentru că băieţaşul, rămas singur acasă, se jucase cu chibriturile. Punere de foc fără intenţie. Un magazin arsese din temelii în noaptea dinaintea inventarului. Punere de foc cu intenţie. Autorul încercase, astfel, să-şi acopere lipsurile din gestiune. În cazul de faţă, putea fi acuzat actorul de rea intenţie? În nici un caz. El nu voise altceva decât o aprofundare a unui text clasic al dramaturgiei universale.
Cercetările, extrem de încurcate, lăsară în umbră un fapt de mai mică importanţă, petrecut în timpul incendiului: garderobiera Maria Calistru fusese găsită, pe jumătate arsă, la locul de muncă. Era aşa cum o surprinsese moartea: în picioare, stăpână pe ea, cu un bon de garderobă în mână. O înmormântară fără zarvă. Era singura victimă, şi conducerea teatrului presupuse că, de spaimă, avusese un atac de inimă. Numai aşa se explica de ce nu fugise şi ea din teatru, ca toată lumea, de fapt, la primele strigăte: Foc! Arde, băă!

Conducerea teatrului se înşelase amarnic. Iar Mariei Calistru i se făcu o mare nedreptate. Pentru că ea murise la datorie.
Lucrurile s-au petrecut în felul următor. Când izbucnise incendiul, Maria Calistru, aşezată pe un taburet, discuta cu celelalte două garderobiere despre un ciolan cu fasole. Se chinuise aseară cu unul şi acum se mândrea faţă de celelalte că reuşise să-l dea gata. Tocmai se încheiase prima pauză. Începuse actul al doilea. Din sală se auzeau icnetele unui ins care mânuia spada. În holul strâmt al teatrului stăruia mirosul ascuţit de tutun. Dintr-o scrumieră înaltă, pe picior, se deşira în aer fumul unei ţigări aruncate în grabă. Urca domol câteva clipe, după care se oprea, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă nu se sesizase cineva că el arde mai departe, deşi partea a doua a spectacolului începuse deja. Peste bufet fusese trasă cârpa roşie, care servea drept uşă. Vânzătoarea pusese lacătul la cutia cu siropuri şi plecase cocoşată sub greutatea unei sacoşe pline cu ridichi de lună. Deodată, una dintre garderobiere înălţă nasul în aer.

– Arde, zise ea, mai mult mirată decât speriată. Mirarea de la ivirea unei catastrofe, când omul, dându-şi seama, refuză să creadă, sperând undeva, în adâncuri, că se înşală. Cealaltă garderobieră sări de pe scaun. Ghemul de lână i se rostogoli din poală în mijlocul holului. Uşile se izbiră de perete. Ieşeau, în fugă, ţipând, primii spectatori. Cele trei garderobiere fuseseră instruite cum să se comporte într-o astfel de împrejurare. Săptămână de săptămână, vineri seara, la sfârşitul spectacolului, directorul tehnic le strângea şi făcea cu ele exerciţii. Cea mai în vârstă, Ileana, trebuia să se repeadă şi să deschidă uşile de la stradă, apăsând temeinic clanţele. După care, dându-le la o parte, urma să spună, ajutată şi de mâini:
– Poftiţi, ieşiţi! Nu vă buluciţi! Mai e până ajunge focul în hol.

Gherghina, o femeie cu picioare butucănoase, abia încăpând în pantofii săi roşii, trebuia să acţioneze stingătorul de incendiu. N-aveau aşa ceva, directorului i se promisese de mai mult timp unul şi, până la venirea lui, Gherghina înşfăca mătura, atârnată în cuiul adevăratului stingător de incendiu. Ţinând mătura cu coada în sus, ea se străduia, făcând din buze puf! puf!, să înlocuiască şi fâşâitul caracteristic hidrantului. Sarcina Mariei Calistru era mult mai simplă. Aşa cum, de altfel, scria în Instrucţiunile de prevenire a incendiilor în teatrele naţionale şi de stat, ea trebuia să rămână la locul ei. Punctul cinci al Instrucţiunilor era cum nu se poate mai clar: Garderobiera Maria Calistru nu va da hainele decât după liniştirea spectatorilor. De cum se iveau primii spectatori, ea trebuia să ia o poziţie cât mai convingătoare şi să strige:
– Fără panică! Aşezaţi-vă la coadă şi pregătiţi-vă din timp bonul! Nu se dau haine fără contramarcă!

Când întreaga clădire, cuprinsă de flăcări, prinse să trosnească puternic şi bucăţi de grinzi se rostogoleau deja, aprinse, pe mozaicul holului, cele două garderobiere o rupseră la fugă. E drept, încercaseră până atunci să respecte instrucţiunile. Ileana dădu să se repeadă la uşi, constatând însă că ele erau deja deschise. Gherghina căută zadarnic mătura din cuierul stingătorului. Abia când stâlpul începu să ardă îşi aminti c-o împrumutase regizorului tehnic, care avea nevoie de ea în spectacol. Maria Calistru rămase însă la locul ei. Era niţel nedumerită. Deşi Instrucţiunile spuneau limpede că nu trebuie să dea hainele decât după liniştirea spectatorilor, nici un spectator nu se prezentase la garderobă. Năvăliseră cu toţii pe uşile larg deschise. E drept, câţiva trecuseră prin faţa ei, dând din mâini şi ţipând. Maria Calistru îi aşteptase cu inima bătând puternic. Se pregătise să le precizeze, cu glas ferm, fără a fi ridicat, că nu li se vor da hainele până nu se vor linişti.

Şedea, aşadar, în picioare, nedumerită, în timp ce clădirea teatrului se prăbuşea în jurul ei. Moartea îmblânzeşte trăsăturile. Dacă şi-ar fi reamintit acest adevăr, anchetatorii şi-ar fi dat seama că Maria Calistru pierise la datorie.
Cu nedumerirea pe faţă.
Citeşte mai multe despre:   maria ,   de la vintileasa-deal la vintileasa-vale,   calistru

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de