Cum Roşia Montană aduce la suprafaţă cianura postdecembrismului biruitor

Repetând că nu ştim ce resorturi de culise au determinat sucelile liderilor USL în privinţa proiectului Roşia Montană şi că s-ar putea ca totul să fi fost un simplu joc de glezne pentru aburirea celor mulţi creduli şi neinformaţi, cert este doar faptul că subiectul în jurul căruia s-a ales să se facă aburirea nu este deloc nimerit din punctul domniilor lor de vedere. Aparent este un subiect controversat în care, cu o ghidonare potrivită, se considera a se putea obţine până la urmă ceea ce se dorea sau ceea ce fusese comandat din afară! Se inoculase în conştiinţa generală o abordare care opunea ecologicul economicului. Si, ca atare, calculul era probabil că, dacă se reuşea a se dovedi că ecologic problemele sunt rezolvabile, atunci proiectului i se putea da drumul pentru a se colecta, vezi Doamne!, „avantajele” din punct de vedere economic: locuri de muncă, încasări la buget, presupuse reabilitări de mediu şi salvări de patrimoniu cultural. Pe când, de fapt, proiectul suferea, înainte de toate, tocmai din punct de vedere economic, căci nu aducea mai nimic ţării şi oamenilor ei care puneau tot la bătaie, resursele minerale lăsate lor şi nu altcuiva de către Dumnezeu, condiţii în care mediul din zonă, deja deteriorat, nu avea de ce să fie distrus încă şi mai mult. Abureala viza probabil să bată mai departe spre gazele de şist.

În realitate, argumentele atât pro cât şi contra proiectului au găsit ambele teren în aceeaşi arie largă de distrugere de tip colonial a României. Inclusiv pentru demonstraţii publice, indiferent dacă aceste demonstraţii au fost manipulate sau nu. Cei pro au putut demonstra pentru locuri de muncă (vai, atât de multe desfiinţate şi atât de puţine nou înfiinţate în perioada colonială, zisă capitalistă, a României!). Cei contra au putut protesta imediat împotriva cianurilor, dar, vai!, câtă cianură economică se află în spatele celor chimice! Este doar începutul! Roşia Montană este doar cutia Pandorrei sau aţâţatul focului! În timp ce, în mod naiv, luptă pentru câteva sute de locuri de muncă în minerit, primii pot conştientiza treptat treptat că ar trebui să demonstreze împotriva desfiinţării a sute de mii de locuri de muncă în minerit şi a peste patru milioane pe ansamblu în perioada postdecembristă. Iar pentru ultimii, cianurile pot deveni simbolul sau emblema protestului împotriva cedării, fără măcar un gând la preţul economic sau ecologic, a controlului asupra resurselor naţionale. În această privinţă, gazele de şist ar putea ajunge un adevărat detonator al exploziei sociale cu tentă naţională.

Pentru tentaţiile unora dintre politicienii români – de a obţine confort politic de partid sau personal pe bază de demonstraţii de fidelitate europeană sau transatlantică, indiferent de costurile economice şi naţionale – asemenea proteste nu sunt de bun augur, mai ales în perspectiva expirării anul viitor a prevederilor celui mai important (ca formă, conţinut şi obiect) dintre contractele de tip colonial privind cedarea către străini a controlului asupra resurselor minerale din România, cel cu OMV.