x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cum se poate pierde libertatea de a lua decizii?

0
Autor: Ionuț Bălan 16 Mar 2021 - 08:11
Cum se poate pierde libertatea de a lua decizii?


În anii ’70 - ’80, ne uitam cu jind la pixurile, aparatele de ras și brichetele vesticilor și nu ne venea să credem cum le dă mâna să le arunce la coș după utilizare. Puneam supape brichetelor de unică folosință și le încărcam cu gaz de butelie. Dar făceam asta fiindcă nu ni le permiteam. Nu generam suficientă productivitate și, implicit, venituri ca să le obținem prin schimb cu alte bunuri pe care le produceam. Iar când Ceaușescu a dispus rambursarea accelerată a datoriei externe, ce servise într-o anumită măsură și pentru a realiza „convergența” cu traiul occidental, s-a înregistrat un decalaj, cam ca acela dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud. Filmele epocii, cum ar fi „Nea Mărin miliardar”, din 1979, par a trăda un pic momentul când începe să nu se mai țină pasul.

Acum avem și brichetele, și pixurile, și lamele cu întrebuințare unică. Ba chiar ni se pare că așa a fost mereu. Și e ceva normal ca soțul să aibă mașina lui, și soția pe a ei, precum americanii din serialul „Dallas”. Deși nici acum productivitatea nu ne permite. Și de aceea ne îndatorăm.

Față de nivelul zero al datoriei din 1990, chiar al surplusului ceaușist moștenit, atunci când nu aveam mașini și bicuri, datoria s-a umflat și tinde să ajungă la limita maximă acceptată de Tratatul de la Maastricht spre sfârșitul „curei” de deficite excesive aferente pandemiei. Știu că sună cinic, dar nici măcar cheltuielile cu sănătatea pe care le facem acum nu ni le permitem, fără a vorbi de pensii sau salariile bugetarilor din administrația locală. Dacă am fi fost pe vremea etalonului aur, am fi rămas repede fără rezerva de metal prețios, noroc că a fost abandonat la timp ca să pară deficitele ceva firesc.

În fine, măcar dacă românii s-ar fi îndatorat lent, cum s-a întâmplat până în 2008. În acele circumstanțe nu ne-am fi dezechilibrat prea tare. Dar după anii primei crize, datoria publică s-a triplat, până la 40% din PIB, urmând să se desăvârșească trendul cu cea de-a doua criză, pandemică. Asta cu precizarea că o majorare a datoriei publice de la 10% la 60% din PIB în două decenii nu se poate face din brichete și pixuri, ci mai degrabă e legată de corupție și incapacitatea de a gestiona corect.   

Și ce se întâmplă când te îndatorezi în asemenea hal? Haideți să nu mergem pe vreo teorie a conspirației, ci să ne uităm cum e la greci. Ei nu prea mai au libertatea de a lua decizii. N-au gură de deschis, spre deosebire de polonezi, care și-au micșorat debitele și au devenit vocali. Iată adevărata dimensiune a culpei clasei politice ce a accelerat dependența după 2009, cu sau fără bună știință.


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de