Cum ştii sigur dacă iubeşti pe cineva?

Mulţi oameni trăiesc în taină o angoasă, o stare de rău, căci ei se întreabă dacă-şi iubesc părinţii, copiii sau partenerii de viaţă. Sunt copii care-şi tolerează părinţii, îi acceptă, dar în interior se simt rău lângă ei, îi resping, îi blamează, alţii îi dispreţuiesc sau le găsesc o mie şi unul de cusururi. O mamă îi dă telefon copilului ei, dar el se ”crede” ocupat, îl deranjează cumplit telefoanele insistente ale mamei, grija ei, îl sufocă prezenţa ei. Sigur, în momentele sale de sinceritate, copilul îşi spune că nu-şi iubeşte mama, poate găseşte chiar explicaţii, poate l-a bătut în copilărie, poate nu l-a tratat cu prea multă înţelegere, poate nu l-a îmbrăţişat destul sau nu i-a spus niciodată ”te iubesc”. Comportamentele din trecut ale oamenilor de lângă noi pot juca roul de scuze pentru lipsa noastră de iertare şi de iubire, dar adevărul este că iubirea lipseşte din noi, iar lipsa ei n-are scuze în exterior.

 Întrebarea ”oare eu iubesc?”, afirmaţia ”eu nu iubesc” e cu mult mai prezentă în interiorul oamenilor decât sunt chiar ei înşişi conştienţi, dar unii, şi nu puţini, trăiesc o dramă lăuntrică din pricina sentimentelor şi a gândurilor pe care le resimt în unele dintre cele mai apropiate relaţii de viaţă.

Cum să ştii sigur că ”iubeşti” pe cineva? Cum să fii sincer, să poţi recunoaşte lipsa de iubire ce-ţi întunecă mintea şi-ţi zdruncină sufletul ( a recunoaşte o problemă e primul pas către rezolvarea ei!)? Dacă ai recunoscut că ceea ce simţi şi gândeşti nu-i iubire, fie că-i vorba despre un copil, despre un partener de viaţă, despre un părinte sau un prieten, ce poţi face pentru a iubi? Cun te poţi elibera de resentimente, de respingere, de povara gândurilor întunecate, care te fac să vezi în oamenii apropiaţi defectele lor, neajunsurile, greşelile şi să simţi că ceea ce vezi e chiar adevărul? Cum ştii că iubeşti pe cineva? Iată o întrebare chinuitoare, pe care o aud la fel de des cum aud ştirile rele la televizor. În una dintre serile trecute am văzut un film la ProCinema. Nu i-am reţinut titlul, nici nu l-am văzut în întregime, dar în acel film am găsit un răspuns adevărat despre iubire. El i-a spus ei: ”Te iubesc”! Iar ea l-a întrebat: ”Cum de ştii că ceea ce simţi este iubire”? Iar el i-a răspuns: ”Dacă stau mai mult de o oră departe de tine, mă gândesc numai la tine, te port în sufletul meu. Apoi, mă rog pentru tine mai mult decât mă rog pentru mine însămi”.

Aşadar, te port în gând, te port în suflet şi mă rog pentru tine mai mult decât mă rog pentru mine. Asta-i iubirea! Ce simplu, nu-i aşa? În esenţă, ”mă rog pentru tine mai mult decât mă rog pentru mine” este răspunsul întreg, este dovada prezenţei iubirii în noi înşine. Se poate acum să gândiţi: ”Vai, dar eu mă gândesc doar la defectele mamei mele, ale tatălui meu, mi-e teamă pentru copilul meu, mă îngrijorez continuu şi credeam că asta-i iubire”. ”Se poate să spuneţi că emoţia teribilă pe care o simţiţi în prezenţa unei persoane de sex opus e iubire. Înainte de toate iubirea e gândul nostru de bine pentru celălalt, dorinţa ca el să reuşească şi să fie fericit. Rugăciunea pentru binele celuilalt e semnul iubirii. Iubirea aceasta devine o stare de bine în noi înşine, o stare din interiorul căreia ne putem ruga când vedem defectele, greşelile erorile celor dragi, alunecările lor şi neputiinţele. Dacă respingem, judecăm, criticăm şi ne e frică pentru cei dragi e semn că avem nevoie să ne întoarcem la iubire, să căutăm drumul către rugăciune, să ne rugăm pentru a ne recăpăta iubirea pierdută din noi înşine.