DA şi NU

Deoarece nu am fost învăţat să spun NU, atunci când se impunea, mă trezesc plin de îndatorări de toate naturile. Iar ce-i mai neplăcut e că, deşi le pot lichida, zicând acum NU, nu-s în stare. Dacă nu te deprinzi să zici clar DA şi NU, încă de copil, rămâi toată viaţa amorsat cu "Să mai vedem", "Mai vorbim", "Mai sună-mă, să vedem cum se poate face", "Te servesc cu plăcere, însă mai lasă-mă niţel...".

Ce-i şi mai rău e că resimt ca pe un afront orice NU, venit de la alţii, oricât ar fi el de justificat. Şi rămân cu amintirea afrontului, codindu-mă la rându-mi să zic NU, în situaţii fără echivoc. Artiştii, îndeobşte, cerşesc luări în seamă, în scris ori verbal, motivându-şi milogeala cu cea mai străvezie dintre ipocrizii. Ar fi o mare onoare pentru mine - spune artistul care-ţi cere în fapt să munceşti gratis pentru dânsul - dacă ai publica două, trei rânduleţe despre cartea mea, despre expoziţia mea, despre fundaţia mea ş.a.m.d.

În majoritatea cazurilor, ar fi trebuit să spun NU, când mi s-au oferit cărţi. Când te trezeşti în braţe cu un volum masiv, nu te încarci doar cu o grijă. Te încarci cu două. O singură dată am avut curajul să-i spun unui autor, care a scos din geantă un tom greu de 700 de pagini cu dedicaţia compusă de acasă, motivul care mă determina să refuz darul său otrăvit: Nu mai sunt în stare să lupt cu romane de sute de pagini, nu-mi mai pot permite să irosesc două, trei zile din viaţă trudind în silă la un roman care nu se mai sfârşeşte. Două, trei rânduleţe, despre orice fel de carte pot scrie şi publica, fără să fie nevoie să o citesc. Numai că mă încarc cu o a treia grijă, aceea de a fi făcut încă un lucru contra vrerii mele şi contra moralei profesionale.

Rămân cu o ruşine, cu supărarea mocnită de a nu fi putut iarăşi zice NU la momentul potrivit. Ar mai exista unele ocazii de a ieşi din cercul vicios al NU-ului nerostit la timp. După câteva săptămâni, toţi autorii care ţi-au băgat pe gât cărţile lor dau un telefon "informal", "prietenesc", la sfârşit să te întrebe, în cuprinsul aceleiaşi ipocrizii a cerşitului, dacă ţi-ai găsit un pic de vreme ca să te uiţi prin cărţile lor, fiindcă părerea ta e tot ce contează pentru ei, fiindcă nutresc un respect sacru pentru opiniile tale, fiindcă...

Neavându-l pe profitor în faţă, ca să te oblige cu privirea, cu zâmbetul şi cu linguşeala la "DA"-ul acela echivoc şi frustrant, i-ai putea servi adevărul, şi anume că după o viaţă trăită între cărţi îţi e de ajuns să citeşti primele pagini ca să-ţi dai seama că nu-i ceva care să te intereseze.

Un NU sau un DA, zis cu temei, e mai degrabă o chestiune de eficienţă decât una de politeţe. Îndatorările au un efect obositor de reciprocitate. Trecând vremea, îşi adaugă o mulţime de stânjeneli colaterale. Cred că învăţând de copii foloasele unor răspunsuri clare la provocări, plecăm în viaţă cu un atu. Politeţea e un câştig al civilizaţiei, dar şi ea, fiindcă are un început, trebuie să aibă şi un capăt.