Dacă preşedintele va avea răbdare cu poporul român!

La noi, în România, numărul 1 declară trufaş război tuturor celorlalte nu­mere, ca să mai fie el ales încă o dată. Dacă vom mai avea noi răbdare cu dumnealui!

Din când în când, generosul preşedinte Băsescu, retras de 20 de ani în munţi, de unde conduce lupta de partizani împotriva sistemului, coboară în centrele larg po­pulate, ocupă microfonul central al
co­munităţii şi dă pumni în cap celor care s-au ocupat până acum de treburile obş­tii. Fireşte, polivalentul lider e doldora de informaţii. Dânsul, chiar, e numai informaţii.

De aceea loveşte în dreapta şi în stân­ga, mai ales în stânga, şi dă impresia că vrea să deschidă ochii adormiţi ai ad­mi­nis­traţiei. Preşedintele Băsescu pedepsise până acum pe toată lumea. Guvernatorul Băncii Naţionale scăpase. Acum a luat-o. Chiar şi premierul a primit, în trecere, fo câteva dosuri de palmă. Dar blând. Vina principală pentru toate o poartă Ecaterina Andronescu. Ea e de vină că, de ani şi ani de zile, n-avem tinichigii, avem filo­sofi. N-avem mecanici, avem filosofi.

N-avem deci nimic, dar avem gânditori despre nimic. Văduva lui Mao, cu porni­rea ei antiintelectuală incomparabilă, re­intră în circuitul mondial, prin atitu­dinea preşedintelui Băsescu. Aşadar, liderul de la Bucureşti a hotărât că nu ne trebuie intelectuali, ci ospătari. Madam Andronescu şi BNR să ia aminte: din moment ce ne pregătim să navigăm, oricum, un ospătar trebuie pe orice vas.

Senzaţia aceasta, pe care a lăsat-o şi ieri preşedintele, prin declaraţiile sale belicoide, că instituţiile statului român, în absenţa îndelungată a domniei sale, au făcut numai nefăcute, de care dumnealui tocmai acum află, este nemeritată de acest gu­vern care, dacă a avut o calitate, tocmai această calitate a avut-o, că a lucrat sub comanda permanentă şi directă a co­man­dantului. Acesta critică în mod cordial pe aceia care anunţau, în urmă cu câteva săptămâni, un început de speran­ţă. Şi, în schimb, vrea să se asigure că de­vine notorie poziţia sa personală de crai­­nic al recesiunii. Că adică dânsul ne-a atras atenţia, dar noi am fost surzi şi ne­simţiţi şi nu am acţionat. Sigur că dân­sul ne atrăsese atenţia tocmai asupra fe­no­me­­nului pe care astăzi îl combate şi ne anunţa că uşor-uşor ne revenim. Dar ce mai contează adevărul? Dl Băsescu are informaţia că vine recesiunea. Şi noi care credeam că a venit. Şi ne pregăteam să ie­şim din criză. Salariaţii României au fost scuturaţi de un fison, în această du­mi­ni­că, aflând că vor fi probleme cu sa­la­riile.

Şi preşedintele ce a făcut până acum? Când îl vedeam pe la hore, pe la tuns oile, pe la sârbe, pe la hohote de râs, pe la probarea de clopuri, ţundre, bundre şi mândre, preşedintele dădea impresia că asta face, caută şi găseşte soluţii de ieşire din criză. Acum, aflăm că nu. Dân­sul vine, cu elan proaspăt, şi-i critică pe ceilalţi că nu au rezolvat ceea ce tocmai dânsul dădea impresia că rezolvă. Şi e drept că ei nu au rezolvat. Nici dumnea­lui, deşi zicea că asta face, luptă cu criza. Dar de unde această poziţie de opoziţio­nist, abia scăpat din lanţurile regimului, pe care tocmai dumnealui îl conduce, şi coborât în Capitală ca să restaureze dreptatea? Ce face preşedintele de cinci ani, în funcţia sa? Ne dă generoase recenzii ale dezastrului şi anunţă guvernul că-l mai susţine atâta vreme "cât mai are răbdare cu miniştri lui"? Aşa ceva e chiar in­tolerabil. Cum adică "atât cât mai am răbdare cu voi"? Chiar aşa de umili sunt miniştrii, de vine nenea, vine dirigintele, vine îm­păratul şi le mai acordă o porţie din graţia sa, din mila sa, din răbdarea sa?
Îi dă Constituţia vreo prerogativă, în această privinţă, preşedintelui?

Cam zburdă omul, cam zburdă. Iar premierul, după ce a reuşit să mărească, indirect, la Târgu-Jiu, starea nefirească, de tensiune şi părtinire pentru echipa sa preferată, CFR Cluj-Napoca, a venit de urgenţă la Bucureşti să dea din cap, afirmativ şi profund, la ghionturile preziden­ţiale. Ce forţă are în realitate acest prim-ministru? Şi ce responsabilitate? Păpu­şa­rul se plictiseşte, câteodată, să-şi mişte de­getele în păpuşica sa şi tot el e ne­mul­ţumit de viaţa şi de opera marionetei. Trăim timpuri atât de mari, încât nu mai încăpem în propriii pantofi.

Mo­delul ipocriziei este relansat şi conso­lidat: omul care conduce, de-o bună bucată de vreme, totul vine, plouat şi nervos în faţa comunităţii şi-i atacă pe ceilalţi, pentru ceea ce au făcut exact în felul cum le-a cerut dânsul.

Şi introduce principiul "cât mai am răbdare cu voi" între atribuţiile constituţionale ale preşedintelui. Cu siguranţă că lucrurile nu merg bine în România.

Dar de ce începe preşedintele numă­ră­toa­rea de la 2? Dânsul nu a auzit de cifra 1?
Dumnealui unde a fost, în toţi aceşti ani, dar şi în toate aceste şase luni, în care un guvern, pe care chiar dumnealui l-a format, nu a reuşit - şi, probabil, nici nu era posibil să o facă - să oprească marea cri­ză, cu mâinile goale? De aia este Ro­mânia în situaţia în care este, pentru că are prea mulţi filosofi? Numărul 1 umileşte, pri­mitiv, toate celelalte numere de după el, conform, probabil, înţelepciunii lui Jerzy Lec - "penultimul mohican l-a omorât pe ultimul ca să rămână el ultimul". La noi, în România, numărul 1 declară trufaş război tuturor celorlalte numere, ca să mai fie el ales încă o dată. Dacă vom mai avea noi răbdare cu dumnealui!