Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Socrate - întrebările care nu mai prind
Metoda socratică, devastatoare în Agora, s-ar lovi constant de: „Și ce dacă?!”. În feedurile sociale pline de opinii superficiale și de fake news, întrebările lui ar fi ignorate sau deformate, comentariile ironice - pierdute în marea de emoji-uri și scroll infinit. Valoarea „antidotului” socratic? Subminată de algoritmi care promovează certitudinea și engagement-ul, nu reflecția.
Platon și Aristotel - ordine și realism ignorate
Platon ar striga că algoritmii nu redau adevărul. În realitate, nimeni nu l-ar asculta: inginerii de algoritmi și rețelele sociale nu se ghidează după idealuri filosofice. Aristotel, cu scepticismul și logica lui, ar fi copleșit de volumele de date contradictorii, încercând să aplice echilibrul și rațiunea într-o lume care e ghidată să funcționeze după impulsuri emoționale.
Cinici, epicureici și stoici - resemnare în loc de triumf
Diogene ar râde de notificările infinite, de „like”-uri și trenduri. Epicur ar căuta liniștea sufletului printre fluxurile de știri, nu plăcerea superficială a scroll-ului. Stoicii ar predica disciplina interioară: concentrează-te pe ce depinde de tine, ignoră restul. Claritatea mentală și rezistența emoțională? Practic imposibile în fața absurdului digital care dictează ritmul și prioritățile.
Kafka și Hašek - absurditatea care nu moare
Dacă Franz Kafka ar trăi, absurdul lui ar deveni de-a dreptul uriaș: birocrația digitală, parolele uitate, autentificările în doi pași, aplicațiile care cer actualizări la fiecare trei zile. Omul modern nu mai e prizonierul unui stat opac, ci al propriului smartphone.
Jaroslav Hašek, cu bravul său soldat Švejk, ar avea material infinit: ședințe pe Zoom, ordine prin e-mail, limbaj birocratic. Sarcasmul lui ar fi un manual de supraviețuire, dar tot ar fi și el copleșit de fluxul continuu de absurd.
Chiar dacă spiritele lor ar fi chemate azi, probabil că ar pleca instantaneu și ar stinge lumânarea mai repede decât oricine, pentru că absurdul contemporan nu mai are nevoie de literatură: e suficient să deschizi televizorul sau să citești un raport economic.
Shakespeare, Twain, Caragiale și Greene - ironie și complexitate ignorate
Și exemplele pot continua, dacă Shakespeare şi-ar scrie piesele în ziua de azi oare i le-ar publica cineva? Dar povestirile lui Twain, de ce tratament ar beneficia?
Shakespeare nu şi-ar mai vedea jucate Hamlet, Romeo şi Julieta sau Macbeth. Cel mult ar putea să-şi pună cap la cap câteva scene cu buget restrâns pe care să le filmeze cu telefonul mobil şi să le uploadeze pe YouTube. Iar în măsura în care ar avea suficiente scene fierbinţi, aşa ca-n reality-show-uri, ar înregistra o reuşită efemeră. Romeo și Julieta? Clip viral, final fericit. Tragedia nu aduce engagement.
În ceea ce-l priveşte pe Twain, probabil că ar ajunge să aibă cel mult un blog, dar și acela sufocat de clickbait și reclame.
De fapt, dacă discutăm de dramaturgul Shakespeare şi de umoristul acid Twain, Caragiale are câte ceva din fiecare, motiv pentru care ar trezi la fel de puţin interes - cu sarcasmul său ar fi ignorat, pentru că nimeni nu mai are răbdare să citească subtilități.
Am luat două exemple la întâmplare, pentru că dacă mă concentrez un pic şi-l aduc în discuţie pe Graham Greene, acesta pur şi simplu n-ar exista ca scriitor. N-ar vinde nimic. Cu menţiunea că recurg la un exemplu neîntâmplător tocmai ca să reliefez motivul pentru care exemplele întâmplătoare, Shakespeare şi Twain, n-ar ajunge, în condiţiile actuale, la vârful literaturii universale, acolo unde sunt deja.
Suprarealismul economic
Spor natural negativ, dobânzi negative, dividende negative - toate par desprinse dintr-un manual de suprarealism. Și aici, Ilf și Petrov ar avea material infinit, pentru că lumea financiară de astăzi seamănă tot mai mult cu un episod extins din Douăsprezece scaune sau Vițelul de aur: toți caută averi invizibile, se aruncă în scheme miraculoase și aleargă după oportunități care dispar exact când crezi că le prinzi.
Iar pe margine, Daniil Harms ar nota totul cu aceeași expresie impasibilă cu care își urmărește personajele căzând din senin: pentru el, volatilitatea piețelor ar fi doar încă o variațiune pe tema lucrurilor care dispar fără explicație.
Piețele financiare seamănă cu un muzeu al paradoxurilor. Filosofia și literatura ne oferă un cadru de interpretare; fără ele, absurdul economic devine pură confuzie, iar încercările oamenilor de a raționaliza lumea financiară se pierd în haos.
Concluzie critică
Ideile Greciei antice și ale marilor scriitori nu se pierd, dar aplicarea lor directă în lumea digitală și economică contemporană ar fi, în mare parte, sortită eșecului. Luciditatea, rațiunea și sarcasmul - atât de prețuite - se confruntă cu algoritmi, fluxuri continue și absurditatea cotidiană. Încercările lor de a transforma lumea după modele de ordine, echilibru sau ironie ar fi ignorate sau chiar contraproductive.
Meritocrația care ar încerca să pună în aplicare aceste idei ar cădea rapid pradă partizanatului politic și intereselor de moment. Astfel, paradoxul contemporan devine clar: nu doar că ideile mari nu mai pot domina, ci chiar capacitatea societății de a le recunoaște și aplica lucid rămâne erodată.
Și totuși, de la agora greacă la algoritmii digitali, de la întrebările socratice la absurdul kafkian, ideile trecutului nu sunt doar un muzeu de cunoștințe, ci un set de instrumente pentru supraviețuire mentală și morală. Filosofia ne învață să gândim, literatura - să detectăm absurdul și sarcasmul. Algoritmii decid ce vedem și ce gândim, dar luciditatea și ironia rămân singurele forme de rezistență.
Citește pe Antena3.ro
