Despre nimic

N-o să scriu despre legea câinilor maidanezi pentru că, indiferent de ce aş spune, indiferent cum aş pune problema, tot se vor găsi trei-patru oameni mai deştepţi (?!) şi mai răi ca mine (aici nu încape îndoială), care să mă injure, care să-mi “ureze”, poate, să fiu muşcată de câteva ori ca să tac, în fine, din gură. Dar nu pot să trec peste ce văd în fiecare zi, de când scandalul şi drama au luat o amploare neaşteptată. În parcurile bucureştene toată lumea iubeşte acum maidanezii. Bătrânelele îi mângâie cu vârful degetelor, oamenii în putere îi ating cu toată palma, copii îi iau în seamă la jocurile lor. În acest timp, proteste, voci care strigă pentru salvarea vieţilor animalelor de pe stradă. Şi, din păcate, tot mai firave cozi la adăposturi, tot mai puţini cei care îndrăznesc să şi facă ceva, să mişte cumva cursul faptelor şi avalanşa iremediabilelor consecinţe. Încă o dată, se adevereşte cât de puţin contează vorbele, cât de mici sunt cuvintele şi cât de repede se pierd ele, dacă nu există gesturi care să le confirme, care să le dea sens, care să le ofere o minimă noimă.

N-o să scriu despre rinichiul lui Arşinel. Tocmai ce am scris săptămâna trecută despre asta, mi-am luat porţie suplimentată de înjurături de la cei care ori nu au vrut să mă înţeleagă, ori nu au reuşit să citească materialul până la capăt. Îmi vine acum să mă cert cu ei şi să le explic (dar merită, oare?) că eu nu apăr fărădelegea, că ţin la fel de mult ca orice om la respectarea normelor, mai ales în cazuri medicale. Dar nu ştim noi, oricât de tare ne-ar plăcea să ne dăm cu părerea, ce s-a întâmplat acolo, dacă s-a săvârşit sau nu un act ilegal, pentru a favoriza un transplant care, de fapt, nu era primul pe listă. Şi ce să facem acum? Să-l condamnăm pe Arşinel? Condamnaţi-l dumneavoastră, dacă aveţi putere. Eu nu am.

N-o să scriu despre divorţuri mondene şi iubiri neîmpărtăşite care se aştern pe micile ecrane. Asta mi-ar lipsi! Atunci m-aţi înjura pentru că mă bag în viaţa personală a oamenilor, nu? Şi de ce să fac asta eu, “copil răsfăţat de soartă”? Mai bine v-aţi gândi că nu fac asta din respect. Sau ... că nu fac asta pentru că eu ştiu cum e să ţi se facă aşa ceva, să se calce în picioare, de unde te aştepţi mai puţin, o părticică din destin pe care tu, cu naivitate, îndrăzniseşi să o consideri viaţă personală, nu ştire de tabloid. Curiozitatea nu scuză imoralitatea.

N-o să scriu despre Roşia Montană. Destul se ceartă pe toate posturile cei de la putere cu cei din opoziţie, cei aflaţi în grevă în mină cu cei aflaţi în grevă deasupra pământului. Din păcate, însă, se pare că exploatarea aceasta scoate la iveală probleme mari. Probleme de moralitate. De imoralitate. Mai ales de imoralitate. Parcă am luat-o razna. Calea bună merge tot înainte, dar noi cheltuim banii din puşculiţă ca să ne cumpărăm becuri noi de semnalizare stânga şi dreapta. Ca de obicei! Nu cumva să luăm o decizie, în fine, potrivită, că doar am promis că o să fim... consecvenţi!

Uite-aşa, din una-n alta, ajunserăm la final de editorial. Şi le-am făcut pe plac şi celor care mă înjură şi-mi spun că n-am dreptul la opinie: n-am scris despre nimic.