Părintele Arsenie Boca spunea că "potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească, dar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău. Cu această meşteşugire ar restrânge năzuinţele sufletului numai la o viaţă comodă în veacul acesta"! Aşadar, spune Părintele Arsenie Boca, miza luptei dintre bine şi rău, miza bătăliei care se dă în lăuntrul omului nu este altceva decât sufletul său.
"Potrivnicul" este interesat să pătrundă sufletul, să-l subjuge, să-l domine şi să-l coboare din natura sa divină. Iar pentru asta pune la bătaie fericirea omenească, dar şi suferinţa, dragostea şi ura, plăcerea şi durerea. Iar dacă-i aşa, înseamnă că sufletul omului este preţios. Înseamnă că sufletul are nevoie să fie apărat şi înţeles. Dacă răul vrea sufletul unui om, el atacă omul dăruindu-i strălucire, frumuseţe, glorie, mărire, fericire omenească sau recurge la constrângere; adică la suferinţă, la durere.
Zilele trecute cineva mi-a vorbit despre un bărbat extraordinar de credincios. De ani buni posteşte, merge continuu la biserică, se roagă şi trăieşte ca un... sfânt. Acest bărbat şi-a pierdut slujba în perioada crizei, apoi şi-a pierdut mama, iar recent a răcit grozav, iar la investigaţii mai atente s-a descoperit că avea metastaze. "Cum e posibil una ca asta? Un om care a trăit în rugăciune de ani întregi, un om atât de bun, de blând, de credincios, un om care nu mai are habar ce înseamnă vreun exces, pierde totul, până acolo unde, în floarea vârstei, riscă să-şi piardă şi viaţa? De ce îi face Dumnezeu una ca asta, ce răsplată e asta, ce păcate poate avea omul, de vreme ce are o soartă aşa de nedreaptă", au întrebat oamenii cu nedumerire. Ideea că "eşti bolnav pentru păcatele tale" bate drumurile şi, uneori, ne poate înşela până acolo unde picăm în capcana "potrivnicului" şi anume aceea de a face judecăţi despre lucruri pe care nu le cunoaştem. Mintea omului nu ştie cu precizie dacă omul s-a îmbolnăvit pentru păcatele sale sau din alte pricini. Judecata minţii are nevoie să-şi cunoască limitele, să se vadă îngustă, în comparaţie cu judecata divină, căci "multe şi necunoscute sunt căile Domnului". Mintea noastră nu ştie cauza particulară a unei situaţii de viaţă, nu ştie de ce un om reacţionează într-un fel într-o situaţie, iar altul are reacţii opuse. Mintea vede doar frânturi, Dumnezeu poate vedea întregul.
Ca un răspuns la întrebarea: "De ce un om credincios şi bun pătimeşte atât", putem privi către răspunsul Părintelui Arsenie Boca, care spune că boala este o formă prin care răul constrânge omul să-şi piardă sufletul. Dacă fericirea nu l-a corupt, dacă pierderea slujbei nu l-a distrus, dacă el şi-a păstrat nădejdea în Dumnezeu în faţa tuturor pierderilor, atunci atacul asupra vieţii omului arată ca o constrângere majoră. Ce face omul în faţa acestei ameninţări cu pierderea vieţii? Cedează în faţa răului, spune că Dumnezeu nu există, de vreme ce el ajunge neajutorat, ameninţat şi distrus sau continuă să păstreze iubirea? Grea încercare pentru cel ce ajunge într-un asemenea punct, iar pentru noi este luare aminte. Să ne ferim de judecăţile propriei minţi atunci când privim "păcatele altora" şi când, în tentativa de a găsi o justificare, o îmbrăţişăm pe aceea a răului. Bolile, suferinţele de toate felurile, pierderile, grijile şi neputinţele noastre omeneşti pot face parte din arsenalul ispitelor, prin care răul încearcă să ne ţină în întuneric şi să ne rupă de năzuinţele divine, naturale ale sufletului nostru. "Orice eveniment petrecut în Univers ne poartă paşii către Dumnezeu", spune şi Lazarev. Iar asta înseamnă că orice se întâmplă, cât de absurd ar părea, are un singur sens şi un singur scop; întoarcerea noastră la Dumnezeu.
Să exersăm continuu smerenia şi, pentru asta, putem apela şi la înţelegere, şi la raţiune, şi la sentimente. Nici orbul din Biblie nu s-a născut orb din pricina păcatelor cuiva, ci "pentru slava lui Dumnezeu", cum a spus Iisus. Asta înseamnă că multe boli pot avea alte cauze decât păcatele omului, multe suferinţi pot avea cu totul alt sens decât cel pe care-l poate vedea mintea. Până şi boala cuiva, şi nenorocirea, şi drama pot fi ispite pentru ochiul omului, pentru conştiinţa şi sufletul său de vreme ce riscăm să judecăm îngust în clipa în care ele ne apar în faţă.
Să ne ferim de îngustimea judecăţii noastre, căci răul pândeşte la capătul fiecărui gând şi, văzând păcătoşi acolo unde se poate să fie altceva, păcătuim noi înşine! Un "nu ştiu" are darul să ne mângâie sufletul şi să ne pună mintea la adăpost în faţa oricărei ispite. Un "nu ştiu" poate face cât toată ştiinţa la un loc, căci el ne fereşte de păcatul distorsiunii adevărului, pe care – în multe situaţii – doar Dumnezeu îl ştie.