"Două feluri de ispite"

Părintele Arsenie Boca spunea că "po­­tri­vnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu pri­me­le umblă să ne amăgească, dar cu ce­lelalte umblă să ne constrângă să so­­cotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău. Cu această meşteşugire ar res­trân­ge năzuinţele sufletului numai la o viaţă comodă în veacul acesta"! Aşadar, spune Părintele Arsenie Boca, miza luptei dintre bine şi rău, mi­za bătăliei care se dă în lăuntrul omu­lui nu este altceva decât sufletul său.

"Potrivnicul" este interesat să pă­­trundă sufletul, să-l subjuge, să-l do­­mine şi să-l coboare din natura sa di­­v­ină. Iar pentru asta pune la bătaie fe­­ricirea omenească, dar şi suferinţa, dra­­gostea şi ura, plăcerea şi durerea. Iar dacă-i aşa, înseamnă că sufletul omului este preţios. Înseamnă că su­fle­tul are nevoie să fie apărat şi înţeles. Dacă răul vrea sufletul unui om, el ata­că omul dăruindu-i strălucire, fru­mu­­seţe, glorie, mărire, fericire omenească sau recurge la constrângere; adi­că la suferinţă, la durere.

Zilele trecute cineva mi-a vorbit des­pre un bărbat extraordinar de cre­din­cios. De ani buni posteşte, merge continuu la biserică, se roagă şi tră­ieşte ca un... sfânt. Acest bărbat şi-a pierdut slujba în perioada crizei, apoi şi-a pierdut mama, iar recent a răcit grozav, iar la investigaţii mai atente s-a descoperit că avea metastaze. "Cum e posibil una ca asta? Un om care a trăit în rugăciune de ani întregi, un om atât de bun, de blând, de cre­dincios, un om care nu mai are ha­bar ce înseamnă vreun exces, pier­de totul, până acolo unde, în floarea vârstei, riscă să-şi piardă şi viaţa? De ce îi face Dumnezeu una ca asta, ce răsplată e asta, ce păcate poate avea omul, de vreme ce are o soartă aşa de nedreaptă", au întrebat oamenii cu nedumerire. Ideea că "eşti bolnav pentru păcatele tale" bate drumurile şi, uneori, ne poate înşela până acolo unde picăm în capcana "potrivnicului" şi anume aceea de a face judecăţi despre lucruri pe care nu le cu­noaş­tem. Mintea omului nu ştie cu preci­zie dacă omul s-a îmbolnăvit pentru pă­ca­­­tele sale sau din alte pricini. Judeca­ta minţii are nevoie să-şi cunoască li­­­­­­mi­­tele, să se vadă îngustă, în compa­ra­ţie cu judecata divină, căci "multe şi necunoscute sunt căile Domnului". Mintea noastră nu ştie cauza par­­­­­ti­culară a unei situaţii de viaţă, nu ştie de ce un om re­ac­ţi­o­nează într-un fel într-o situaţie, iar altul are re­ac­­ţii opuse. Mintea vede doar frânturi, Dumnezeu poate vedea între­gul.

Ca un răspuns la întrebarea: "De ce un om credincios şi bun pătimeşte atât", putem privi către răspunsul Pă­rin­te­lui Arsenie Boca, care spune că boa­la este o formă prin care răul constrânge omul să-şi piardă sufletul. Da­că fericirea nu l-a corupt, dacă pier­derea slujbei nu l-a distrus, dacă el şi-a păstrat nădejdea în Dumnezeu în faţa tuturor pierderilor, atunci ata­cul asupra vieţii omului arată ca o constrângere majoră. Ce face omul în faţa acestei ameninţări cu pierderea vieţii? Cedează în faţa răului, spune că Dumnezeu nu există, de vreme ce el ajunge neajutorat, ameninţat şi distrus sau continuă să păstreze iubirea? Grea încercare pentru cel ce ajunge într-un asemenea punct, iar pentru noi este luare aminte. Să ne ferim de ju­de­căţile propriei minţi atunci când pri­vim "păcatele altora" şi când, în ten­tativa de a găsi o justificare, o îm­brăţişăm pe aceea a răului. Bolile, su­fe­rin­ţele de toate felurile, pierderile, grijile şi neputinţele noastre omeneşti pot face parte din arsenalul ispitelor, prin care răul încearcă să ne ţină în întuneric şi să ne rupă de năzuinţele divine, naturale ale sufletului nostru. "Orice eveniment petrecut în Univers ne poartă paşii către Dumnezeu", spu­ne şi Lazarev. Iar asta înseamnă că orice se întâmplă, cât de absurd ar părea, are un singur sens şi un singur scop; întoarcerea noastră la Dum­nezeu.

Să exersăm continuu sme­­­renia şi, pentru asta, putem apela şi la în­ţe­legere, şi la raţiune, şi la senti­men­te. Nici orbul din Biblie nu s-a năs­­cut orb din pricina păcatelor cui­va, ci "pentru slava lui Dumnezeu", cum a spus Iisus. Asta în­seam­nă că mul­te boli pot avea alte cauze decât pă­ca­tele omului, multe su­­­ferinţi pot avea cu totul alt sens de­cât cel pe care-l poate vedea mintea. Pâ­nă şi boa­la cuiva, şi nenorocirea, şi dra­ma pot fi ispite pentru ochiul omu­lui, pen­tru conştiinţa şi sufletul său de vre­me ce riscăm să judecăm în­gust în clipa în care ele ne apar în fa­ţă.

Să ne ferim de îngustimea ju­de­căţii noastre, căci răul pândeşte la capătul fi­e­­că­rui gând şi, văzând păcătoşi aco­lo unde se poate să fie altceva, pă­că­­tu­im noi înşine! Un "nu ştiu" are darul să ne mângâie sufletul şi să ne pună min­­tea la adăpost în faţa oricărei is­pi­te. Un "nu ştiu" poate face cât toată ştiinţa la un loc, căci el ne fereşte de pă­catul distorsiunii adevărului, pe care – în multe situaţii – doar Dumnezeu îl ştie.