Dragostea, în şuvoaie de aur

Citeam, cu ceva vreme în urmă, despre anii pierduţi ai lui Iisus. Despre cei 17 ani petrecuţi de Hristos în Orient (între 13 şi 29, ori între 14 şi 30 de ani), despre care se vorbeşte în acel manuscris antic descoperit, în 1887, de Nicolas Notovici. Despre anii în care, zice-se, Iisus ar fi călătorit, ca discipol, mai întâi, ca învăţător, mai apoi, în India, Nepal, Ladak şi Tibet.

De atunci, sub numele de Sfântul Issa, e cunoscut şi îndrăgit în acea parte de lume. Nu intenţionez să stârnesc ori să continui controverse legate de această temă şi de autenti­citatea documentelor antice. Doar să vă spun că, demult, în zorii veacului XX, un mare poet şi filosof indian şi-a impregnat opera de spiritul hristic al iubirii, personalitatea lui fiind adânc impulsionată de spiritualitatea creştină pe care a cunoscut-o şi căreia i-a găsit co­respondenţe în hinduism – chiar dacă între mistica creştină şi cea hindusă diferenţele sunt importante –, montându-le, ca un giuvaiergiu pietrele preţioase, într-un poem revelator.

În 1931, Rabindranath Tagore obţinea Premiul Nobel pentru Lite­ratură, iar cartea care a suscitat atunci interesul „planetei  gânditoare” a fost „Gitanjali” (gita = poem, cântec; anjali = mâinile împreunate în rugăciune). Un cântec închinat lui Dumnezeu. Ofranda lirică adusă divinităţii. 103 poeme în proză, care amintesc şi de spiritul „Vedelor”, şi de psalmii biblici, în egală măsură, vizionar, ecumenic – am spune, poate, astăzi, mistic întru totul, cu siguranţă.

„Gitanjali” este poemul iubirii divine, căreia omul (şi nu importă aici credinţa în care el se naşte şi îşi dezvoltă spiritul) nu poate decât să i se deschidă, fără re­zerve, fără alte aşteptări decât dra­gos­tea-ofrandă pe care o depune pe altar.

Ca într-o altă interpretare a „Cântării Cântărilor”, „Gitanjali” aduce dinainte, într-un dialog cursiv şi plin de-nţelesuri, iubita-mireasă (care personifică aici sufletul omului) şi Iubitul-Mire (care este Dumnezeu). Iar întâlnirea dintre ei se consumă, dacă vreţi, după toate regulile care pregătesc şi apoi împlinesc nuntirea: „Am primit poftirea la sărbătoarea lumii şi s-a binecuvântat viaţa mea”, rosteşte la un moment dat iubita-mireasă, pentru ca altă dată să noteze avatarurile prin care a trecut pentru a primi împlinirea: „Aştept numai dragostea, să mă las în mâinile Lui. De aceea-i atât de târziu, de aceea m-am făcut vinovată de-atâtea./ Oamenii vin cu legi şi porunci ca să mă lege, dar eu le scap totdeauna; căci aştept numai dragostea să mă las în mâinile Lui”...; cântând mai apoi încrederea în ce va să vină: „Dacă Tu nu-mi vorbeşti, voi purta tăcerea Ta; cu ea îmi voi umple inima. Voi aştepta liniştită, cu capul plecat, ca noaptea-n veghea-i înstelată./ Dimineaţa va veni cu siguranţă, întunericul va fi biruit şi cuvântul Tău se va-mprăştia în şuvoaie de aur, şiruind orbitor peste cer./ Cuvintele Tale se vor zvânta în cuiburile mele cu păsări şi melodiile Tale vor izbucni în flori, pe toate potecile pădurilor mele”.

Dacă Iisus a călătorit sau nu în Tibet... asta rămâne să stabilească cei în măsură. Tagore a fost însă mesagerul Orientului într-un Occident în care Iisus îşi estompa contururile. Remarca Părintele Galeriu în cuvântul de Prezentare al traducerii lui George Remete din Tagore: „«Voi, europenii, aţi avut această Piatră care salvează, transfigurează, salvează, mântuieşte; dar aţi lepădat-o. Iar piatra e Hristos». Acesta este mesajul lui Tagore adresat nouă, europenilor!”, reamintind îndemnul pe care poetul-filosof îl dăduse, acum aproape un secol, un misionar englez în India: „Dacă veniţi, predicaţi şi dovediţi iubirea, iubirea lui Hristos!”.