Dumnezeu și teroriștii din noi înșine

Bărbatul din Pitești, care a scăpat din ghearele teroriștilor din Algeria, a spus lucruri teribil de interesante. ”Ne-am rugat în genunchi la Dumnezeu”, ”M-am rugat tot timpul”, ”Numai Dumnezeu ne-a salvat”, ”Ziceam să gândim pozitiv, poate se întâmplă ceva care ne ajută”, ”După ce am trecut prin situația asta mi-am dat seama că ne supărăm de la lucruri neânsemnate, cum ar fi că ne lovește cineva în trafic sau că cineva ne dă în judecată, dar astea sunt nimicuri”(Antena 3)! Citatele nu sunt exacte, dar esența este asta; trebuie să treci printr-o situație cu adevărat critică și amenințătoare ca să conștientizezi că lucrurile neânsemnate ale vieții de zi cu zi ar putea fi percepute diferit. Mintea omului vede suferința acolo unde ar putea vedea eliberarea și benecuvântarea. Mintea vede greul acolo unde-i ușor. Mintea vede răul acolo unde-i floare la ureche să-l treci fără resentimente și fără pagube emoționale. Din pricina atracției minții către tragic și rău, nu mai percepem divinul din interior, care ne sprijină sub forma energiei, ne dăruiește claritate mentală, capacitatea de a lua decizii corecte la timpul potrivit și în momentul potrivit și puterea să mergem 35 de kilometri prin deșert.
Asta a simțit omul acela; puterea lui Dumnezeu în interior, relația directă cu Dumnezeu. Noi așteptăm sprijinul, acceptarea, salvarea, dragostea de la alți oameni. Ne bazăm prea mult pe forța exterioară pentru că suntem sclavii minții noastre. Dar, în clipe de coșmar, în clipe de neputiință totală, în clipa în care lumea și ajutorul ei nu mai sunt operaționale, ceea ce ai de făcut este să înțelegi că numai Dumnezeu nevăzut te mai poate ajuta. Chiar și ateii se roagă în clipe de restriște. Un mecanism lăuntric se autodeclanșează în fața pericolului iminent și atunci, numai atunci intri în relație cu Dumnezeu. Îl poți simți sub forma puterii și a dorinței de a face ceva ca să te slavezi. Îl simți în puterea de a spera, a crede, a dori și a visa că ești în siguranță. Îl simți în decizile bune pe care le iei și simți că el a lucrat chiar prin intuiția ta în ziua fatidică, ajutându-te ”să ajungi la locul condamnării cu trei minute înainte de a ajunge cei care ar fi putut să-ți ia viața”, cum s-a întâmplat în cazul acelui bărbat.

Eu nu cred că el a apărut peste tot să dea declarații cu un alt scop decât acela de a ne aminti fiecăruia dintre noi că le dăm atenție lucrurilor banale, facem din ele ”teroriști” și ”amenințări” și, din pricina acestei confuzii, nu mai ascultăm vocea lui Dumnezeu, ce se poate auzi în tăcere. Mințile noastre vorbesc necontenit despre lucruri care ne lipsesc. Ele ne spun că suntem nefericiți fiindcă nu putem face sex cu x sau cu Y, că ne trădează o persoană sau alta, mințile ne dau de lucru pentru situații cu mult mai mici decât acestea și noi ascultăm zgomotul lor infernal, punând obstacole între noi și fericirea pe care o putem gusta în comuniunea cu Dumnezeu. Neliniștea aiuritoare pe care o alegem în situații banale de viață poate fi înțeleasă, trăită și exclusă după ce trecem prin câte-o situație cu adevărat dezastruoasă, în care mintea tace și Dumnezeu vorbește. Dar mintea se vaită; ”e rău, e grav, ești o victimă”! Omul acesta, al cărui echilibru l-am admirat zilele trecute, ”a trăit” comuniunea cu Dumnezeu și a venit să ne spună că putem să facem asta fără a fi prizonierii unor teroriști adevărați. Trebuie să renunțăm la iluzia că suntem terorizați (mintea-i adevăratul terorist al vieții de zi cu zi) pentru ca iubirea și grația divină să ne ajute din interior, dându-ne putere și inspirație în fiecare clipă.