Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În Franţa, în regimul de coabitare, premierul devine primul decident. E adevărat, în «domeniile partajate» (politica externă sau afaceri europene), preşedintele şi primul-ministru sunt co-decidenţi.
În România, ca şi în Franţa, pierderea alegerilor (sau a majorităţii parlamentare) de către partidul său, reprezintă pentru preşedinte o grea încercare, atât sub aspectul "orgoliului", cât şi din punct de vedere al exercitării concrete a unora dintre prerogativele sale.
Conform experienţei franceze din timpul coabitării, preşedintele beneficiază de libertatea exprimării poziţiilor sale, uneori contrare politicilor guvernamentale, devenind un fel de "cenzor" public al guvernului (spre exemplu, preşedintele Mitterrand, între 1986-1988). Cu siguranţă, el a trebuit să reziste presiunii exercitate de unii dintre prietenii săi, care încercau să-l transforme într-un fel de şef al opoziţiei. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în România în ultimele luni, cu diferenţa că Traian Băsescu a rezistat mai greu acestui tip de "presiuni" !
În opinia lui Alain Peyrefitte, cele două personaje principale ale coabitării - preşedintele şi premierul - sunt, în acelaşi timp, parteneri şi adversari. Aceasta a fost concluzia în Franţa, după nouă ani de coabitare. La noi, mecanismul a pornit, ca şi în Franţa de altfel, cu cei doi protagonişti fiind exclusiv adversari. Ulterior, prin Pactul de coabitare, relaţia instituţională a evoluat în sensul definirii unor zone rezervate şi al unora de colaborare.
Problema coabitării se pune, însă, în definitiv, în relaţiile dintre preşedinte şi noua majoritate parlamentară. Deci, între executiv şi legislativ. Tensiunile şi coabitarea "cotidiană" se manifestă însă în relaţiile intra-executiv, între preşedinte şi premier. Coabitarea nu implică deci o schimbare a regimului politic (înţeles ca ansamblu al regulilor conţinute în Constituţie), ci o schimbare a sistemului politic (regimul politic în sens larg). De aceea, aşa cum arată specialiştii francezi, "în perioade de convergenţă între preşedinte şi majoritatea parlamentară, regimul politic funcţionează într-un sistem prezidenţialist. În perioada de opoziţie între preşedinte şi majoritatea parlamentară, el funcţionează într-un sistem parlamentarist, chiar guvernamentalist."
Autorii pe care i-am studiat consideră că, înainte de coabitare, în Franţa, preşedintele acaparase gradual puterea de decizie, mai întâi, în domeniul politicii externe şi al apărării, apoi în toate domeniile. "Efectul major al coabitării l-a reprezentat întoarcerea la litera Constituţiei" iar conducerea politicii naţionale a revenit premierului. În afara zonelor care presupun (sau ar trebui) să presupună o gestiune consensuală (politica externă, apărare), există o altă zonă - foarte extinsă - în care se poartă o adevarată "guerilă coabitaţionistă".
Premierul poate să nu facă propunerile pe care preşedintele le aşteaptă, preşedintele poate să nu semneze unele numiri. El poate să nu accepte (sau chiar să declanşeze) remanierea guvernamentală si poate să facă numiri în domeniul justiţiei (procurori şi judecători), consolidandu-si o anumita forma de influenta simbolica in aceste domenii.
Citește pe Antena3.ro
