Fabuloasa perlă magică a reclamei

Statele Unite au tot atatea formatii de negri si de negrese, care se produc cu repertorii religioase pe tot genul de scene, cate grupuri folclorice de tot neamul avem si noi. E greu de spus care dintre aceste corale de singspel-uri sunt cele mai bune. E mai usor de spus care-s cele intens sustinute pu­blicitar. La calitatile egale, doar cateva obtin celebritate.

Cand trec Atlanticul si concerteaza in Europa, afisele lor sunt inundate de superlative. Una dintre formatiile – poate obscure, poate faimoase – ajunse si la noi e botezata 'perla magica'. Nu m-as fi mirat daca i s-ar fi spus 'fabuloasa perla magica' sau 'entuziasmant de gigantica perla magica unica'. O acumulare de elogii, peste puterile omului de rand de a le intelege, vinde marfa. Publicul mare nu cumpara doar satisfactiile muzicii, el cumpara si o poveste de spus mai departe. Daca n-ai sti ca e vorba despre un concert, ai putea crede ca afisele 'perlei ma­gice' sunt ale unei telenovele. Protectia consumatorului e neputincioasa in fata unor cacealmale internationale. Daca ar fi sa numaram turnee ale asa-zisului 'Balsoi Teatr din Moscova' cu Lacul Lebedelor in Romania, am putea gandi ca rusii au renuntat cu totul la publicul german, francez, si american dupa ce au descoperit fabuloasa pasiune magica pentru balet a emancipa­tului si exageratului de bun platnic public romanesc.

In realitate, spectacolele in formula restransa si cu dansatori 'Balsoi' de duzina, perindate pe la noi, sunt ceea ce e si salamul cu E-uri. E mai mult o idee de salam. Dictionarul superlativelor e vast si lipsit de oprelisti. Singurul prag functional ar fi acela al bunului-simt, dar unui impresar poti sa-i pretinzi orice, nu si respect pentru publicul si tara pe unde-si circula facatura. Adevarata magie e aceea a elogiilor desantate. Bunul-simt ne spune ca ceva, ceva trebuie sa fie, de moment ce pretul biletului e si el magic.

In cele mai multe cazuri, marfa culturala care ne soseste e cu termenul de garantie de mult depasit. Cantareti in voga in anii ’70-’55 sunt resuscitati in turneele cu tuseu nostalgic. O marfa culturala second-hand, care nu face rau, doar ca nici bine nu face. Nostalgia nu-i creatoare, nostalgia intra si ea la consum. Nu ne-am mira daca vedetele italiene de acum jumatate de secol, care si-au incheiat cariera in Peninsula prin restaurante familiale, ar concerta la noi sprijinindu-se cu gratie in baston. Nu doar ai nostri nu stiu sa se opreasca inainte de a incepe coborarea.

E tare greu sa accepti o realitate la care nu te-ai gandit niciodata in vremurile de glorie, si anume ca nu batranetea e povara cea mai grea, ci anonimatul.