În România noastră mai e loc de încredere?

În mod continuu, de-a lungul timpului, analizele şi tratatele economice, în încercarea de a scăpa de "cleştele" percepţiei publice, care acuză incapacitatea guvernărilor de a realiza stări economice mai bune, fac trimitere la o "perioadă de incertitudine fără precedent". Incertitudinile sînt ţapul ispăşitor.

În mod continuu, de-a lungul timpului, analizele şi tratatele economice, în încercarea de a scăpa de "cleştele" percepţiei publice, care acuză incapacitatea guvernărilor de a realiza stări economice mai bune, fac trimitere la o "perioadă de incertitudine fără precedent". Incertitudinile sînt ţapul ispăşitor. Iar depăşirea lor pare la fel de incertă. În fond, toate strategiile şi măsurile ce au ca obiectiv impulsionarea economiei vizează în esenţă crearea încrederii: a populaţiei, a agenţilor economici şi a investitorilor. La baza reuşitei se află un înalt coeficient de încredere. Amintesc, cu titlu de exemplu, de măsurile luate de preşedintele american Roosevelt confruntat cu marea criză economică din anii ’29-’30. Astăzi ştim că măsurile luate nu au condus la rezultate economice concret pozitive, în sensul raporturilor investiţii-profit. Cu toate acestea, obiectivul principal a fost atins. Planul Roosevelt, a generat o imensă încredere publică, şi economia americană a cunoscut o redresare rapidă şi substanţială.

Una din realităţile economice generate de un sistem de încredere viciat este polarizarea socială. Aceasta poate fi considerată o boală, un fenomen adăugat şi deci cu atît mai condamnabilă. De ce polarizarea socială, în lumea modernă, se răspîndeşte şi se cronicizează? Unul din răspunsurile posibile constă în sistemul real de promovare a proiectelor de investiţii. Aproape fără excepţie, proiectele economice, promovate legal şi transparent sau netransparent şi la limita legii, se construiesc de fapt ca un proces de cucerire a încrederii. Practic, cei care sînt în măsură să construiască încrederea sînt cointeresaţi. Această realitate se traduce în procente din valoarea generală a proiectului. În final, cînd proiectul este aprobat şi finanţat, un număr de oameni care au deja un statut material solid sînt răsplătiţi prin procentele de comision. Toate comisioanele, inevitabile în realitatea funcţionării sistemului, se adaugă la valoarea efectivă a realizării proiectului. Cei care au bani sînt, obiectiv, cei care primesc mai mulţi bani. Cei care plătesc în diferite forme – contribuabilii şi consumatorii – plătesc oricum mai mult. Alte forme de succes în promovarea şi realizarea de proiecte economice sînt practic excluse. România este, din nefericire, exemplu negativ prin excelenţă. Aşa se face că polarizarea socială este, la noi mai ales, consecinţa înşelătoriilor irezistibile din sistemul investiţiilor şi contractelor publice. Rezultatul este că trăim o stare de tensiune între regimul politic şi popor şi, fiindcă iubim democraţia, nu avem altă soluţie decît să schimbăm regimul politic. De ce schimbarea? Pentru că regimul actual nu e în beneficiul tuturor, nu deschide un drum pentru fiecare, nu stăvileşte pofte şi lăcomii nemăsurat de mari, nu îi ajută pe cei merituoşi şi harnici, nu îi răsplăteşte pe cei cinstiţi şi corecţi, nu controlează averile dobîndite fără temei de drept. Ion Vianu susţine că după naşterea României postcomuniste a urmat, firesc, războiul fraţilor pornit dintr-o adîncă vină. Dacă e adevărat, atunci pare să fie un război între cei aplecaţi către fapte necesare, în beneficiul tuturor fraţilor şi surorilor, şi cei aplecaţi către înavuţirea cu orice chip. Din acest război, cîştigat pentru moment de cei "deştepţi", dreptul, dreptatea şi educaţia sînt principalele victime.

Însă încrederea de care vorbeam şi de care avem atîta nevoie stă pe oferta reală pentru talente şi competenţă, iar nu pe înşelătorii în umbra legii.

La noi, această încredere nu există. Mai exact, e prea mică pentru ca să ne bucurăm de ea. Într-adevăr, 65% dintre români cred azi, la mai bine de un an de la intrarea ţării în UE, că România se află pe un drum greşit. România, dacă ar fi România, nu ar duce lipsă de nimic. România tranziţiei este însă ca o poveste despre nesfîrşite rele şi nici un vinovat. Prea multe rele sînt nu doar permise, ci chiar încurajate. Îmi vin în minte imediat cuvintele profetice de acum două secole ale lui Budai-Deleanu: "Aceste rele de astăzi, nu vremurile sînt de vină, ci tu însuţi, omule, căci ai minte şi putere".

Şi, totuşi, nu sînt pesimist. O cercetare sociologică recentă la nivel naţional a Institutului Român pentru Studii Democrate pe tema "Ce vor să audă alegătorii de la politicieni?" îmi dă motive de optimism. Spre exemplu, cei mai mulţi români vor ca politicienii să nu mintă şi să spună doar ce se poate face în mod sigur, vor o conducere competentă, lipsită de conflicte, care să ofere încredere şi siguranţă. Totodată, ei apreciază promovarea în funcţii publice a unor oameni recunoscuţi ca fiind capabili şi îi respectă pe politicienii care arată că sînt familiarizaţi cu dificultăţile oamenilor din toate straturile sociale pe baza contactului direct, al vizitelor prin ţară. La fel de important este că românii sînt sensibili la mesaje care subliniază dreptatea socială şi demnitatea umană. Preferinţele lor ne spun clar ce regim politic ar fi normal să avem.