x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Imposibil răspuns, în 2009, la o scrisoare a lui Vieru din 1972

0
Autor: Adrian Păunescu 08 Iun 2009 - 00:00

Nişte nemernici de pe plaiurile antimioritice lătrau, din 1990 încoace, că pe tine problemele româneşti te interesează doar după decembrie 1989 şi că, până atunci, te-ai complăcut în zgomotul de fierărie ruginită al imperiului. Ce minciună! Ce calomnie! Ce ofensă!



Zilele trecute, doamna Raisa Vieru, văduva marelui poet Grigore Vieru, plecat în ianuarie dintre noi, m-a vizitat şi mi-a adus o scrisoare tulburătoare. Este o scrisoare pe care Grigore mi-a scris-o în 1972. Ca să fie sigur că va ajunge la Bucureşti, la destinatar, Grigore a mers până la Riga şi a expediat-o. Din păcate, scăpată de teroarea securităţii sovietice de la Chişinău, scrisoarea a fost oprită, probabil, de securitatea de la Bucureşti. Prevăzător în această chestiune, Grigore i-a făcut o copie de mână, pe care, după moartea sa, Raisa a găsit-o printre manuscrisele lăsate în fireasca dezordine a vieţii de către poet. Şi s-a gândit să mă întrebe dacă ştiu scrisoarea. N-aveam de unde s-o ştiu. Mi-a dăruit-o. Mulţumesc, Raisa. Am avut, parcurgând-o, sentimentul imposibilităţii. E o scrisoare căreia nu-i mai pot răspunde. S-o citim împreună, subliniind împrejurarea că nu apucasem, în 1972, să ne cunoaştem personal.

Mult stimate poet

Adrian Păunescu,

Sunt un admirator mai vechi al poeziei dumitale. Socot că verbul dumitale poetic se află pe linia întâia a poeziei române de azi. M-a zguduit, bunăoară, pagina de poeme publicate anul trecut în revista Luceafărul, poeme care cinstesc adânc şi emoţionant norocul bătrân al poeţilor. Aş dori foarte mult să am noua dumitale carte de versuri "Istoria unei secunde", cât şi volumul selectiv "Viaţă de excepţii".

Vă rog frumos, dacă mai le găsiţi, să-mi trimiteţi aceste două cărţi.

Ţin foarte mult la tulburătoarea poezie a lui Eugen Jebeleanu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, la poemele senine şi dramatice din ultimul timp ale lui Zaharia Stancu, la poemele în proză ale lui Geo Bogza, la poemele Constanţei Buzea şi Anei Blandiana, la A.E. Baconsky (strălucit eseul dumisale despre poezie din "Luceafărul"), la Gh. Tomozei, Aurel Rău, Cezar Baltag, Virgil Teodorescu, la mult prea tânărul Mircea Dinescu, care se mişcă atât de frumos prin acel grâu păzit de maci.

Voi încă să vă mulţumesc că "Luceafărul" este una din cele mai interesante reviste în ultimul timp. Aproape fiecare număr constituie o zi de sărbătoare, mai drept o zi de muncă sărbătorită.

Numai bine!

Cu profund respect.

Chişinău 6.11.1972

Grigore Vieru

Ce să spun eu despre mine şi despre cei de la Bucureşti, în 1972, Grigore? Nobleţea ta princiară ţi-a dat, şi acum 37 de ani, puterea de a te gândi cu generozitate la noi, cei de pe aici din Valahia. Dar este cu adevărat surprinzător că tu ştiai ce se întâmplă în lumea literară, deşi între noi funcţionau toate barierele şi toate bruiajele. De unde aveai tu, Grigore, forţa sufletească să faci rost de publicaţiile de la Bucureşti, care la Chişinău nu ajungeau, ci trebuiau căutate la Moscova? Fragilitatea ta înnăscută nu s-a temut de cenzura ce se întinsese ca o boală molipsitoare în întregul Est al Europei.

Nişte nemernici de pe plaiurile antimioritice lătrau, din 1990 încoace, că pe tine problemele româneşti te interesează doar după decembrie 1989 şi că, până atunci, te-ai complăcut în zgomotul de fierărie ruginită al imperiului. Ce minciună! Ce calomnie! Ce ofensă! Geniul tânăr şi plăpând care erai se împovăra aproape natural cu necazurile fraţilor de dincoace de Prut şi cu dramele ţării pierdute.

Să-ţi trimit acest răspuns la scrisoare pe adresa mormântului tău din Chişinău, Grigore? Cum să ajungă răspunsul meu la tine? E atât de târziu. Ne-am întâlnit, în ultimii ani, de zeci şi zeci de ori. Ţin minte câte întrebări îmi puneai, după o absenţă de câteva săptămâni din Bucureşti. Ţin minte cum vorbeai despre iarba din parcurile României şi despre căldura fraternă cu care te salutau şi te ţineau de vorbă oamenii în fiecare loc din România unde se întâmpla să te afli.

Ţin minte povestea despre întâlnirea ta cu Nichita şi despre felul cum te-a ridicat pe umerii lui, să vezi, dincolo de un zid, ceva ce nici nu exista: casa în care Maiorescu îl primea pe Eminescu. Ţin minte episoade ale prieteniei tale cu Marin Sorescu şi cu Ioan Alexandru şi cu mine. Te revăd la sărbătoarea organizată de Hajdu Gyozo, la revista lui "Egyutt" - "Împreună", unde erai înconjurat de prietenii tăi şi ai noştri, marii şi tragicii Doina şi Ion Aldea Teodorovici, şi câtă lumină era pe feţele noastre, lumina vieţii. Ţin minte drumul la Maglavit, unde te-am dus în 1991 să-l cunoşti pe Petrache Lupu. Şi acesta în acel 1991, când a auzit cuvântul Basarabia, a început să tremure şi să spună: "Va fi sânge, va fi sânge", cum avea să şi fie nu după mult timp.

N-am ce să mai răspund, Grigore, la o scrisoare a ta din 1972, în care eu a şi trebuit să plec de la "Luceafărul", deşi, după cum observi şi tu în scrisoare, făcusem o revistă bună. Absurd acest joc, în care, la scrisori din trecut, trebuie să răspund după aproape 40 de ani şi nu mai am puterea de a schimba ceva. Noapte bună, dragul meu frate, irepetabilul meu frate, Grigore, acum, când, după atâtea cenzuri, pe care le-am suportat şi tu, şi eu în viaţă, trebuie să acceptăm şi această ultimă cenzură, a morţii care ni te-a luat.

Citeşte mai multe despre:   editorial,   scrisoare,   grigore

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de