Imposibila toamnă

Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dar de data asta parcă nu e loc de toamnă în Bucureşti. Aleile nu sunt, încă, pregătite de alburiul unor frunze aproape uscate, străzile cele mai importante din oraş sunt ocupate cu dusul gunoiului şi cu depozitarea sacilor de moloz uitaţi pe la şantier. Cu toţii suntem atenţi la câte altceva. Ba ne e foame, ba ne e frică, ba ne e somn, ba ne e frig. De aceea îţi spun… E imposibilă o toamnă acum, în Bucureşti, deşi meteorologii afirmă şi confirmă scăderea temperaturilor, deşi oamenii se înghesuie să-şi scoată din dulapuri câte o haină ceva mai groasă, deşi cei mai mici par a se bucura de pătura de ramuri uscate cu care curând vor putea juca şotronul sau cu care, pur şi simplu, se vor alerga prin parc, aşteptând să vină părinţii să-i certe şi să le schimbe tricourile. E imposibilă o toamnă acum, în vieţile noastre de care ne e atât de dor, chiar dacă inimile ne seamănă, tot mai des şi tot mai suspect, cu adierile de vânt de septembrie şi cu inegalabila mângâiere de calendar îmbătrânit a serilor de luni.

E imposibilă o toamnă acum între noi, acum, tocmai acum, când suntem atât de aproape, acum, tocmai acum când suntem atât de depărtaţi, e imposibil să mai încapă şi o toamnă în buzunarele de împrumut în care ne ţinem salariul şi să nu ne rătăcim de tot copia certificatului de naştere cu care am decis să nu facem mare lucru, deocamdată. Ar fi prea mult, ar fi prea puţin, să ne mai despartă numai o toamnă, după ce veri, ierni, secunde şi lacrimi şi-au tot făcut de cap în spaţiul strâmt pe care l-am lăsat cu greu între urmele din zăpadă şi urmele din nisip, după ce am lăsat loc pronumelor şi am încurcat rubrici, după ce am adulmecat fără sfială toate colţurile de oraş care ne semănau la conţinut. E imposibilă o toamnă acum, în Bucureşti, când mie mi-e dor şi ţie ţi-e teamă, când ceasurile amuţesc la comanda ta şi îşi reiau ticăitul când ne uităm împreună spre ele, când gardul viu din curţile marilor ambasade s-a lecuit un pic de propriul orgoliu. E imposibilă o toamnă acum, pe strada ta, pentru că nu ştiu dacă avalanşa de frunze îmi va bloca iarăşi accesul sau dacă nu cumva, dintr-o dată, bocancii de anul trecut îmi vor rămâne mici, la fel ca paşii. E imposibilă o toamnă acum, oriunde în lume, oriunde am putea fi noi, nu mă întreba de ce, nu te enerva pe disperarea asta, înţelege-mă şi ţine-mi partea. Nu ceda în faţa calendarului. Calendarele mint cel mai mult. Calendarele spun că joi e joi şi că duminica e duminică. Ai auzit tu o minciună mai mare ca asta vreodatăĂ Nu mai rupe filele de vară de nicăieri. Nici din cui, nici din minte. Nu le face jocul, de data asta. E imposibilă o toamnă acum, în Bucureşti. E imposibilă o toamnă acum, în sufletele noastre agitate. E imposibilă. Dar noi suntem aici. Şi septembrie ne dă târcoale. Adu o chitară dezacordată şi cântă-mi până adorm. Dar, înainte de asta, te rog minte-mă că atunci când mă voi trezi nu va mai fi atât de multă toamnă afară…