Indiferenţa care ucide

85% din tehnica militară românească e depăşită fizic şi moral

Cel mai grav accident aviatic după decembrie 1989, petrecut săptămâna aceasta la Tuzla, deschide o rană veche şi dureroasă, necicatrizată. În primul rând e vorba de tratamentul la care sunt supuşi militarii, în gene­ral, din partea acestui regim de tristă prezenţă. În al doilea rând, înzestrarea militară. Cel mai ruşinos capitol pentru politicienii care s-au folosit de Armată atunci când interesele lor au cerut-o şi n-au fost în stare să-i ofere mai nimic atunci când ea avea nevoie. Să le luăm pe rând.

Dispariţia unor oameni atât de tineri şi de bine pregătiţi din unităţi speciale, esenţiale pentru apărarea naţională, este cu atât mai drama­tică. Atât Grupul Naval al Forţelor pentru Operaţiuni Speciale (GNFOS), cât şi Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Aeriene de la Boboc înseamnă foarte mult pentru cu­nos­că­tori. A pierde oameni din aceste zone nu este doar o tragedie umană. Ci şi una profesională. Ani de muncă dură, de privaţiuni, de inves­ti­ţie profesională şi financiară - toate făcute pentru a obţine un militar de elită în domeniul său. Spulberaţi într-o clipă. Simţi un gol uriaş în stomac atunci când vezi sicriul comandorului Nicolae Jianu adus tocmai la şcoala pe care o comanda. Şi faptul că trei tineri şi foarte buni aviatori militari stau pe acelaşi catafalc. Lavinia Guită era o raritate - femeie pilot. La doar 23 de ani a zburat pentru prima oară ca pilot absolvent, la 26 pentru ultima oară.

Bugetari şi ei, aviatorii se confruntă zilnic cu graniţa dintre viaţă şi moarte. Dintr-o dragoste nebună faţă de zbor, continuă să se urce la manşă chiar şi atunci când le mor colegi, prieteni, camarazi. O fac în mod conştient, nu-i nici unul forţat sau nebun. În ultimii 20 de ani, prea mulţi aviatori au murit în accidente tragice. Chiar şi comandantul acestei arme, generalul Ion Stan, a murit în 1995 în timpul unui antrenament. Nenorocirea de la Tuzla dă frisoane şi prin dimensiunea ei. Atâţia tineri...

Scafandri de luptă din cadrul GNFOS fac parte din elita Forţelor Navale. Oameni extrem de curajoşi, cu o condiţie fizică şi psihică ce-i face capabili să acţioneze oriunde în lume, din Mangalia până în Afganistan. Dispariţia oricăruia dintre ei echi­va­lează cu tăierea unui deget de la o mână. La Tuzla au murit opt.

Având salariile tăiate cu 25%, mi­li­­tarii despre care vorbim acum la tim­pul trecut s-au dus la pregătire. Au zburat şi au murit. Atunci când au decis reducerea veniturilor, oa­me­nii puterii au uitat, în mintea lor ocupată de afaceri şi interese perso­na­le, un fapt important. Există bugetari care-şi sacrifică viaţa atunci când muncesc. În Ministerul Apărării au fost, sunt şi vor fi cei mai mulţi. Când le reaminteşti acest lucru politicienilor care taie ca de la mămica lor, te acuză de populism. De argumente desuete. De faptul că militarii şi-au asumat privaţiunile şi riscul pierderii vieţii. E foarte simplu de spus, foarte greu de conştientizat. Tăierea e forma de "respect" pe care conducătorii o arată azi celor care se întâmplă să moară pentru o cauză nobilă - apă­ra­rea naţională.

Militarii n-au protestat şi nu o vor face. Nici anul trecut, când sporurile le-au fost tăiate, nici azi, când dreptul lor fundamental, solda, le-a fost ciopârţit. Ei merg înainte şi plâng la catafalcul celor 12 morţi de la Tuzla. Dumnezeu e sus şi vede. Sper că va face El, cândva, puţină dreptate...

Despre înzestrarea militară am scris şi am spus atât de multe. Uneori am impresia că totul e zadarnic. Tră­im sub zodia unei realităţi ru­şi­noa­se recunoscute chiar într-un document oficial: 85% din tehnica militară ro­mâ­nească e depăşită fizic şi moral. Asta o uriaşă vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale, nu bazaconiile menţionate recent de habarniştii de la Cotroceni.

Văd acum o fotografie cu avionul AN-2 prăbuşit la Tuzla, de anul trecut. În el se urcă paraşutişti cu zâmbetul pe buze. Imaginea e izbitor de asemănătoare cu cea dinaintea morţii celor 12. Mă uit atent şi realizez că fotografia pare mai degrabă făcută în cel de-al doilea război mondial. Aparatul de zbor pare de atunci. A fost proiectat în anii '40 şi lansat în producţie în 1947. Cu o astfel de teh­ni­că se pregătesc trupele noastre de eli­tă să facă salturi cu paraşuta în anul de graţie 2010. Într-o ţară NATO.

Pentru modul în care tratează armata, dotarea şi, nu în ultimul rând, oamenii, politicienii ar trebui să meargă şi ei cu tehnică sovietică veche de 60 de ani. Să meargă la birou sau la inundaţii cu o Volga din anii '50, fără servodirecţie, aer condiţionat şi frâne de calitate. Obligaţii fiind, atunci când sunt întrebaţi, să răspundă că sunt mulţumiţi...

Aţi auzit de cuvântul caniba­li­za­re?! El este unul la modă, în special în aviaţia militară românească. Din patru avioane se fac trei, din trei, două. Se iau piese de la un aparat şi se pun pe altul. Nu prea sunt bani pentru piese noi, avioane noi sau elicoptere noi. Ei zboară cu ce au. Uneori se prăbuşesc şi mor. Nici moartea nu-i face pe politicieni să-i respecte mai mult, să le plătească salariile întregi, să-i doteze cu tehnica de care au nevoie şi o merită.