Inocenţii impostori

Când auzi cuvântul „fraudă" e imposibil să rămâi indiferent. Când se adaugă „ştiinţifică", lucrurile devin şi mai interesante. Dar când găseşti în aceeaşi săptămână nu mai puţin de cinci volume pe această temă, simţi nevoia să vorbeşti despre asta. Sau să scrii.

Prima carte, cea mai cunoscută din tot ce s-a scris pe această temă, beneficiază de un titlu cu iz de roman poliţist, „Cazul broscoiului mamos", şi de un autor pe măsură, Arthur Koestler. Broscoiul cu pricina, aparţinând familiei Discoglossidae, cară în spinare ouăle fecundate pentru a-şi scuti femela de efort.

Koestler, cunoscut mai ales ca autor al romanului „Întuneric în miezul zilei", bazat pe experienţele sale din puşcăriile comuniste, se dovedeşte a fi un fermecător povestitor al fraudei comise de un anume Kammerer. Cartea începe cu sinuciderea acestui cercetător la
Institutul de Biologie Experimentală din Viena, în 1926.

Paul Kammerer a fost acuzat că a injectat cu cerneală un broscoi mamos, pentru a dovedi că acesta se poate adapta cu succes împerecherii în apă. Experiment trucat. - N-ar fi fost primul în istoria ştiinţei. Calom­nieş Tot ce se poate. Puţini colegi îl agreau, datorită aroganţei sale, rod al unei mândrii intelectuale exagerate. Dacă aflăm că era simpatizant al Uniunii Sovietice, putem înţelege vi­rulenţa duşmanilor săi.

William Broad şi Nicholas Wade sunt autorii unei cărţi care se ocupă de înşelătoriile şi imposturile ştiin­ţifice de-a lungul istoriei. Surpri­zele nu lipsesc. Purtătorii unor nume răsunătoare se dovedesc şi ei a fi oameni care pot cădea în ispită. Marele geograf şi astronom al antichităţii, Ptolemeu, este acuzat, pe bună dreptate, de plagiat. Newton nu a rezistat, şi nu o dată, tentaţiei de a folosi date numerice inventate.

Ceva mai aproape de vremurile noastre, Elias Alsabati a furat zeci de lucrări ale altor oameni de ştiinţă şi le-a publicat sub semnătura proprie. Lipseşte din această panoplie sud-coreanul Woo Suk Hwang, celebru datorită fraudelor grosolane comise în experimentele de clonare a embrionilor şi obligat să demisioneze acoperit de oprobriul colegilor de breaslă.

Un titlu absurd, la prima vedere, „Ştiinţa şi vodoo", aparţine cărţii lui Robert Park, autor care îşi propune să demonstreze că frauda ştiinţifică îşi are rădăcinile în ignoranţă. Sursele gratuite de energie, pericolul cancerului provocat de liniile de înaltă tensiune, astfel de subiecte satisfac dorinţele unui public dezinformat, când sunt prezentate ca rezultate ale cercetării.

Povestea „fuziunii la rece", rodul imaginaţiei chimiştilor Stanley Pons şi Martin Fleischman, care au susţinut că pot reproduce procesele nucleare ale Soarelui pe o masă de laborator, este semnificativă. Ei treceau un curent electric prin apă „grea", dar experimentul nu a putut fi reprodus niciodată, nicăieri.

De la redactorii de ştiri, care anunţă mari succese ale ştiinţei fără verificarea informaţiilor, la şefii de laboratoare care semnează pentru cercetări inexistente, nimeni nu scapă de furia lui Joseph Hixson. El descrie un episod de fals notoriu. În 1973, William Summerlin a stârnit senzaţie în lumea imunologiei pre­tinzând că a reuşit să transplanteze pie­lea unui soarece la unul apar­ţinând unei specii diferite.

Cartea, „Şoarecele peticit", descrie ziua în care Sommerlin este solicitat de şeful lui, Robert Good de la Memorial Sloan-Kettering Center din New York, să repete experimentul. Disperat, acesta încearcă să scape de suspiciuni pictând şoarecii albi cu un tuş cenuşiu. Trucul a fost imediat descoperit şi impostorul obligat să-şi dea demisia. Trist, dar adevărat. Dintre cei pomeniţi până acum, Hixson este cel care pare să fi găsit echilibrul ideal dintre povestire şi informaţie.

După părerea lui P.B. Medawar, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1960, poate cel mai important motiv al fraudei ştiinţifice este reprezentat de convingerea oamenilor de ştiinţă că o teorie încă nedovedită reprezintă un adevăr absolut. O colecţie postumă de texte, „Ameninţare şi glorie" se referă di­rect la frauda ştiinţifică.

Medawar, expert în transplanturi, îşi aminteşte de ziua în care a vizitat un laborator şi a constatat cu surprindere şi dezamăgire că are de-a face cu operaţii simulate. El vorbeşte cât se poate de convingător despre rolul ştiinţei în istoria civilizaţiei, despre ce este acceptabil şi ce nu, despre felul în care oamenii de ştiinţă ajung la concluzii.

Cărţile astea sunt cu adevărat ficţiune ştiinţifică. Nu chiar SF, ceva mai aproape de realitate.