Inutilele semafoare

M-am tot întrebat, de câteva zile, de când nu ştiu din ce motiv intersecţiile sunt tot mai pline de poliţişti de la circulaţie, de ce s-au mai inventat semafoarele, dacă în ani aşa de avansaţi tehnologic ca anii pe care îi trăim se hotărăşte plantarea unor oameni în mijlocul bulevardelor, ca să grăbească, în destule ocazii, maşinile să treacă pe roşu şi ca să se opună trecerii lor legitime pe culoarea verde. Mare economie de timp, materiale, gândire, şuruburi şi sisteme electronice s-ar fi făcut dacă omenirea ar fi descoperit şi ar fi căzut de acord, mai devreme, că poliţiştii ştiu cel mai bine să „fluidizeze” traficul. Tare complicată lumea bulevardelor! Şi a şoferilor care au tocit la vremea lor codul rutier, în care părea că apariţia semnalelor unui poliţist reprezintă doar o excepţie de la regulă. Cam aşa se întâmplă în multe dintre cazuri (atenţie, spun în multe dintre cazuri, nu în toate, pentru că e clar că, uneori, e nevoie de braţul unui om de lege ca să se rezolve încurcăturile):

Semafor verde. Poliţia spune „Stop”! Şi stai, stai, stai. Câte un coleg de trafic aflat mai la coada… cozii nu înţelege de ce nu se merge înainte, de ce prostul ăla care e primul la semafor nu trece odată, nu traversează intersecţia şi aşa leneşă. Mâna autorităţii e în continuare sus, e posibil să începi să baţi în podeaua maşinii de nerăbdare, sau să ţii un ritm aberant, tropăind cu degetele pe volanul blocat exact în momentul în care se pregătea să schimbe cu câteva grade direcţia. Nu-i nimic, te gândeşti. Probabil trece vreo coloana oficială. Schimbi cu mare greutate cartierul. Altă intersecţie. Alt semafor. Inutil şi el! Alt poliţist! Verde, în sfârşit… Verde şi „Stop”! Pe aici nu se trece, ar trebui să scrie pe un banner. Iar agitaţie şi iarăşi gândul… Oare trece vreo coloană oficială? N-avem noi atâtea coloane oficiale care să treacă prin absolut tot oraşul, la diferenţă de aşa puţine minute. Dar avem dreptul să stăm… pe verde.

Semafor galben. Nu se trece decât dacă nu poţi opri în condiţii de siguranţă. Sau dacă vreun domn de la circulaţie face semne disperate să te duci mai repede dincolo de intersecţie, ca să elibereze calea eficient. De ce să nu recunoaştem? Asta e plăcut. Mai salvezi câteva secunde, plus că ai ocazia să treci pe temutul galben, aşa cum, de obicei, nu îndrăzneşti să faci, din teamă pentru viaţa ta şi a celorlalţi, dar şi din dragoste faţă de carnetul de conducere, pe care ar fi păcat să-l pierzi dintr-o prostie. Galben… Poftiţi, vă rog!

Semafor roşu. Când ţi-e lumea mai dragă şi te pregăteşti să te uiţi în linişte la ceas, să-ţi aranjezi în oglindă şuviţele care fug din agrafă, să te uiţi dacă telefonul a sunat sau a amorţit de tot, să cauţi la radio piesa preferată sau, pur şi simplu, să cazi pe gânduri câteva secunde, poliţistul-semafor spune „hai odată!!!” şi dă nervos din mâini, neînţelegând de ce nu te mişti mai repede. Oare pentru că semaforul e roşu şi încă nu ne-am obişnuit cu ideea că semafoarele pălesc ca nişte flori de câmp în faţa legii? Greu de explicat, greu de priceput… Aşadar, semafor roşu. Hai odată!!! Mai repede! Nu cumva să se facă din nou verde!