Istoria cu pasii ei mici si strambi

La douazeci de ani, ma duceam cu Dan prin manastiri si cimitire ca sa desenez capitele si statui de marmora. Tinerii cu originea sociala sanatoasa faceau cursuri de pregatire la Arhitectura, dar noi, cei putrezi si cu un miros de clasa pestilential, ne descurcam cum puteam. Cimitirele mai prezentau avantajul ca babele ne indopau cu coliva, fara sa se simta indreptatite sa se uite tot timpul cum desenam ingeri si sa ne sufle in ceafa. Acum stiu de ce n-am ajuns sa desenez bine: prea multa coliva si prea putina carne.
Intr-o zi, o baba s-a oprit sa ne sufle in ceafa, fara sa ne ofere coliva: "Baieti - ne-a zis ea, ca si cum umbla de mai multi ani dupa doi tineri talentati si flamanzi, ca sa le comunice marea taina - voi stiti cu cine am invatat eu sa pictez? Cu cei mai mari artisti nemti si francezi!".

La douazeci de ani, orice femeie trecuta de saizeci ti se pare baba. Mai ales cand e imbracata in negru si-si face de lucru intr-un cimitir. La douazeci de ani, stiam tot ce gandeam ca merita sa stim despre cei mai mari artisti nemti si francezi. De pilda, ca erau de mult istorie. Insasi istoria! Daca in spatele nostru s-ar fi oprit un mos cu barba alba, treaca, mearga. Istoria e plina de mosi. De ce nu s-ar fi ratacit si un roman printre ei? O babuta, insa, aproape chioara, pitica si cu picioarele rasucite si infasate in proteze, ce treaba avea ea cu istoria?

N-am luat-o in seama nici cand a inceput sa ne spuna ce-o invatasera candva Petrascu si Eustatiu Stoenescu. Fiind de-ai nostri, Petrascu si Stoenescu ne pareau cumva abordabili, desi morti. Ii gaseam abordabili si prin faptul ca le vazusem mormintele. Ca le-am fi putut desena, in vreme ce la numai doi metri sub placile de marmora isi dormeau somnul de veci chiar Petrascu si Stoenescu. Am privit-o atent si abia cand mi-a luat creionul din mana si s-a apucat sa-mi mazgaleasca ingerul zicandu-mi: "Uite, aici e gresit, acusi o sa-i cada o aripa!", mi-am dat seama ce baba caraghioasa era. Ce fistichiu se imbracase si ce ruj gros isi asternuse pe buze. Era destul s-o privesti o data ca s-o tii minte toata viata.
Babuta exagerat de vioaie si mult prea impopotonata pentru rosturile acelui loc era Lucia DemBalacescu.

Multa vreme m-am gandit la intamplare cu toata ciuda ce-o poti avea pentru cineva, care ii ia prin abuz locul unuia mai dorit. Am avut ani multi sentimentul ca, la cat de destepti si talentati ne socoteam si la cat drept recuperator ne dadea conditia noastra de paria, de copii aratati mereu cu mana, fiindca aveam o origine sociala putreda, mic burgheza, istoria ar fi trebuit sa ne scoata in cale un mentor care sa si arate ca un mentor. Fie si unul varstnic. Nu o ciudata, care pomenea de toate numele mari ale istoriei mari, vreau sa zic, de la inceputul veacului de parca si al ei trebuia sa circule printre ele.

Acum stiu ca babuta avusese dreptate. Ca tinuse prietenii lungi si bune printre artistii din cercul lui Gauguin de la Pont Aven. Ca la inceputul veacului al XX-lea zburdase cu aceeasi voioasa nepasare, pentru chinurile la care ii fusese sortit trupul firav, printre artistii care facusera istoria, la fel cum zburda prin cimitirul Reinvierea. M-am gasit adesea, prostul de mine, fata-n fata cu istoria, fara s-o stiu. Mai bine zis, fara sa cred. Istoria e mai degraba credinta, decat stiinta.