La o herghelie

Cîndva, cineva mi-a spus că la rubrica Jurnalul Expres (pe care o parcu­r­geţi aproape în fiecare duminică) ar putea figura o... herghelie. Ce ar avea de spus o herghelie? Tocmai asta este frumuseţea faptului, tocmai de aceea ideea mi s-a părut pe loc ge­nia­lă.

Cîndva, cineva mi-a spus că la rubrica Jurnalul Expres (pe care o parcu­r­geţi aproape în fiecare duminică) ar putea figura o... herghelie. Desi­gur, aşa cum v-am obişnuit, la acea­s­tă rubrică de obicei se perindă gîn­du­ri­le, vieţile unor oameni, personalităţi sau nu neapărat, care au ceva de spus. Dar o herghelie? Ce ar avea de spus o herghelie? Tocmai asta este frumuseţea faptului, tocmai de aceea ideea mi s-a părut pe loc ge­nia­lă. Am început imediat să-mi ima­ginez acea zi, a realizării materialului despre herghelie. Bineînţeles, era o zi însorită. Bineînţeles, era o zi de vară. Nici prea cald, nici prea pîclos, nici prea vînt, nici prea zăduf. Iar locul, locul neapărat cu multe flori de cîmp, iar viziunea mea îmbina şi ceva fîneţe. Apoi, de undeva din spate, tropotul lor. Botul umed, nechezatul. Da, nechezatul.

Întîmpinat cu un fir de iarbă plimbat alene pe vîrful limbii. Se apropie. Puţină teamă, puţin tremur, puţină nelinişte, puţină agitaţie, puţină exaltare. Mîngîieri. Asta dacă vor caii, dacă nechezatul tău este compatibil cu al lor. Desigur, ei de mult nu mai sînt altceva decît imagini pe tricouri sau postere. Vor­be uşoare, vorbe şoptite, apro­pie­rea, povestea lor spusă de cineva, de undeva miros de pîine caldă şi de coada şoricelului, de undeva un “Ihaaaaaa!”. Eeeeei, ce zi! La rubrica Jurnalul Expres nu a figurat pînă acum o herghelie. Aceasta nu înseam­nă că ideea s-a pierdut. Ea există. Mai există şi gustul acela al firului de iarbă. Cîteodată, trăieşti două vieţi: cea reală şi cea din vis. Cîteodată. Dar o herghelie... O her­ghelie doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, poate fi atît cea reală, cît şi cea din vis.