Legende la discreţie

Greu, dacă nu imposibil de explicat, uşurinţa cu care ne lăsăm amăgiţi de informaţii insuficiente, incoerente şi contradictorii, mai cu seamă dacă e vorba despre domeniul important şi foarte discutat al sănătăţii. Circulă, prin viu grai, în mijloacele de comunicare în masă şi evident pe internet, un număr impresionant de legende pe teme medicale. Unele nevinovate, chiar dacă se dovedesc cu uşurinţă a fi inexacte şi inutile. Acestei categorii îi aparţine convingerea că sughiţul poate fi întrerupt de o sperietură sau de câteva înghiţituri de apă. Nu este aşa, dar...

Ce părere aveţi despre folosirea unui pahar de lapte cald pe post de somnifer? Bananele ne aduc somnul? Chiar dacă şi laptele şi bananele conţin un aminoacid esenţial, numit triptofan, efectul sedativ al acestuia nu a fost niciodată demonstrat. Un măr pe zi, oricât de gustos ar fi, nu ne menţine la o distanţă anume de cabinetele medicilor. Peştele, în pofida reclamelor, nu ne va face nicidecum mai inteligenţi.


Mai rămâne de combătut una dintre cele mai solid înrădăcinate legende, ale cărei victime am fost aproape toţi în copilărie, cea a „curentului", singur sau în combinaţie cu umezeala. Câteva cercetări efectuate în condiţii stricte au demonstrat că putem ieşi afară cu părul ud, chiar dacă bate vântul. Dar mamele sunt greu de convins...
Şi acum, câteva subiecte mai serioase. Un prim exemplu, influenţa lunii pline. Se ştie că o dată la 29 sau 30 de zile avem cu toţii parte de acest fenomen ceresc. Din cea mai îndepărtată antichitate oamenii au fost convinşi (în lipsa oricăror dovezi!) că luna plină provoacă tulburări de comportament, duce la solicitări crescute ale camerelor de gardă din spitalele de psihiatrie, este vinovată de o creştere a numărului de sinucideri, accidente şi crime. Cuvântul „lunatic" este bine cunoscut, iar până pe la jumătatea secolului al IXX-lea era admisă faza maximă a lunii pe post de circumstanţă atenuantă în procesele penale. Nu a fost găsită nici o legătură între comportamentul deviant şi astrul nopţii. Asta nu înseamnă că le­genda s-a stins...
În alt domeniu, cel al memoriei, este acceptat printre laici un model al memoriei care ar funcţiona întocmai ca o cameră video de înaltă fidelitate. Specialiştii care vor să ne dezbare de această convingere greşită au propus un experiment simplu. Gândiţi-vă la un film care v-a plăcut foarte mult în urmă cu 10 sau 15 ani. Încercaţi să vi-l reamintiţi şi apoi să faceţi rost de o înregistrare. Veţi avea marea surpriză să constataţi că vedeţi un film care diferă mult de amintirile dumneavoastră şi veţi înţelege că memoria suferă în timp importante şi inexpli­cabile distorsiuni.
Un cuvânt banal, hipnoza, este şi el înceţoşat de tot felul de informaţii ine­xacte. Nu, hipnoza nu diferă prea mult de starea de veghe. Nu, unui subiect hipnotizat nu i se poate sugera să facă lucruri cu care nu este în principiu de acord. Nu, în nici un caz omul supus hipnozei nu se transformă într-un soi de robot care poate fi ma­nipulat după bunul plac al hipnotizatorului. Ce vedem la circ este spectacol, nu realitate ştiinţifică.
O legendă, destul de răspândită în mediul urban, ne spune că extremele se atrag. Psihologie de doi bani, folosită, printre alţii, de „doctorul" Harville Hendrix, misterios „specia­list" în relaţii de cuplu. Cercetările ceva mai serioase ne arată că nu este deloc recomandabil să căutăm relaţii cu persoane aflate la polul opus, cel puţin din punct de vedere comportamental. În acest domeniu se potriveşte mai degrabă înţeleapta zicală: „Cine se aseamănă se adună".
Dar poate că legenda cea mai nocivă este cea privind funcţionarea creierului uman. Există o convingere, adoptată chiar şi de unii specialişti, că nu ne folosim decât 10% din creier. Ea îşi are originea într-o frază a lui William James, care era mai mult decât sigur că nu sunt utilizate decât cel mult 10 procente din capacitatea intelectuală. E bine de ştiut că nouă zecimi din creier sunt zone „tăcute", despre care nu prea ştim cu ce se ocupă. Pierderea chiar a unei mici cantităţi de substanţă cerebrală poate avea însă efecte catastrofale, iar acest organ consumă a cincea parte din oxigenul pe care îl respirăm, deci lucrează din greu.
Să combatem aceste legende, evident eronate. Mărturisesc că acum vreo patru decenii am semnat o emisiune de ştiinţă cu titlul: „Creierul, un organ ne­fo­losit?". Greşeam, aşa cum greşeam când coo­pe­ram la realizarea unei reclame care afirma că „O felie de peşte este o sărbătoare pentru creier!". Mea culpa!