Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În anul 1932, Nicolae Iorga a interzis ramele negre în expoziţiile din
România. În toate muzeele lumii, tablourile olandeze, flamande,
spaniole şi germane, de la Renaştere încoace, au şi rame negre.
Cumnatul lui Vermeer van Delft era meşter şi negustor de rame negre din
abanos. Se poate spune că jumătate din pictorii Europei agreau ramele
negre, iar jumătate pe cele aurite.
Poate că nu erau chiar jumătate-jumătate, dar cum nimeni nu a pus în discuţie legitimitatea modalităţilor de a înrăma un tablou, nu a existat nici un recensământ al ramelor. De ce a făcut istoricul-ministru român o problemă de stat din negrul-pian al ramelor de la Saloanele oficiale nu se ştie, dar putem avea o bănuială. I se părea dumisale sau li se părea sfetnicilor care-i furnizau argumentele la decrete că negrul ar fi funerar şi că afectează românitatea tablourilor şi percepţia publicului. E posibil ca în epocă să se fi înregistrat şi unele proteste la legea lui Iorga, dar e fapt că auriul a învins negrul şi că puţini artişti au mai îndrăznit rame negru-pian – cum i se spunea lacului de calitate cu care era înnobilat lemnul – atât în expoziţiile de dinainte de război, cât şi după aceea.
Într-un articol din ziarele vremii, un gazetar făcea o observaţie care, din perspectiva trecerii timpului, ne pune pe gânduri: Iorga interzicea un lucru care de altfel trecea neobservat, deoarece artiştii noştri foloseau rar rame negre. Între altele şi pentru că veneau din import şi erau scumpe. Negrul-pian al ramei îi asigura însă tabloului o distincţie, o desprindere de nobleţe din context, care pe pictorii ce nu şi le puteau permite îi complexau.
E posibil ca reacţia, concretizată într-o lege care nu-l onorează deloc pe istoric, să fi pornit de la aceştia. Oricum, Iorga a interzis nu un fapt, ci o eventualitate! Nu cred că în vreo altă ţară să se fi interzis vreodată o culoare. Şi nu oriunde, ci într-o ţară cu activitate creatoare, unde interdicţiile în materie de culoare înseamnă sfârşitul. E destul să ne imaginăm ce ar fi fost artele noastre, dacă în România n-ar mai fi fost voie să se picteze cu verde. Sau cu albastru. Sau cu galben. Sau ce ar fi fost creaţia muzicală din România, dacă lui
Nicolae Iorga nota do i s-ar fi părut tristă, iar nota si optimistă şi ar fi decis să fie cântate din repertoriul universal numai partiturile care conţineau cele mai multe note de si. Iorga putea, de asemenea, să interzică preventiv şi alte eventualităţi. Cum ar fi, de exemplu, eventualitatea ca românii să vrea să scrie numai cu litere de tipar. Iar decretul ori legea lui în acest sens să sune aşa: Interzicem scrierea numai cu litere de tipar pe următoarele două secole.
Nouă, românilor, ne place absurdum. L-am şi inventat în literatură, în pictură şi în viaţa parlamentară. E ciudat doar faptul că legea lui Iorga din 1932 nu e citată, ca mare creaţie a gândirii absurde, în nici o istorie a culturii naţionale. I-a lipsit ceva. Dacă Iorga ar fi interzis ramele negre, dar ar fi impus obligativitatea ramelor roz sau cu dungi, lucrurile ar fi stat altfel şi Europa ne-ar fi remarcat. Numele său ar fi fost citat astăzi alături de acelea ale lui Eugen Ionesco, Urmuz şi Caragiale.
Citește pe Antena3.ro
