Mekong

S-a întâmplat acum vreo două săptămâni. A pătruns brusc. Cineva din redacţie a zis că vine un miros urât de afară. De putreziciune, zicea. Afară era o căldură cu iz asiatic, leneşă, lânoasă. Dar mirosul era interesant, adânc, uşor pestilenţial, insinuant dulce-acrişor.

"Nu miroase urât, cred că aşa ar trebui să miroasă râul Mekong!", a zis cineva. Din acel moment a început starea de Mekong (în vietnameză "râul celor nouă dragoni"). Ciudata vară care potopeşte cu ploi a adus fantasma unui râu în sufletul încălţat dintr-o dată în tenişi albi şi răscolit de o carte veche cu coperţi verzi (precum algele uşor... putrezite) - "Americanul liniştit" a lui Graham Greene. Alături de trupul fermecător de static, dar totodată fascinant, agitat de apariţia inopinată a celui de-al doisprezecelea fluviu ca lungime din lume, stările şi-au prelungit depănarea pe fundalul ciudatei veri. "Nu vi se pare că aşa ar trebui să miroasă Mekongul?", a fost întrebat domnul Tudor Octavian, care tocmai dorea să se îmbrace într-un elegant costum negru pentru o licitaţie. "Ba da, poate fi Mekongul. Sau poate fi altceva." "Nu vi se pare că miroase a Mekong?", a fost întrebat domnul George Arion, care se grăbea să îşi predea materialul pentru duminică. "Mă înşel eu sau cineva vrea în Vietnam? Da, să zicem Mekong, dar acum am treabă cu  Zingara." Şi Bacalu a trecut prin calvarul de a fi înrolat la starea de Mekong: "Orice ar fi, e tulburător!", a răspuns el. Şi Mekongul curge implacabil, ocupă teritoriul şi-l face al său. Se simte cum curge: fără timp, fără opoziţii, fără frisoane. La anul, vara poate va fi indiană sau poate nu va fi deloc. Deocamdată silabiseşte: "Me-kong".