Mihaela Rădulescu: "Plec supărată, dezamăgită, îndurerată…"

"Îmi doresc enorm să se facă vremea să plec ...Plec supărată pe ţara mea, plec dezamăgită de breasla mea, plec scârbită de o presa mondenă jegoasă, plec îndurerată că nu mai pot ajuta nişte oameni care s-au bazat pe mine ani de zile, plec hotărâtă ca măcar fiului meu să-i fac dreptate, plec promiţându-le părinţilor mei prea trişti de atâta vreme, că vor zâmbi din nou. Plec cu milă şi mirare pentru toţi proştii care m-au hulit şi m-au jignit – mă-ntreb sincer, ei cu ce s-au ales ?", scrie Mihaela Rădulescu care nu mai e … Rădulescu.

Ştiţi, cea care scrie acum e o mamă care tocmai a venit de la grădiniţa fiului ei, care a avut o misiune foarte grea - să povestească singur, într-o prezentare power-point (eu am aflat ce-i aia doar pe la vreo 30 de ani...) despre ce-a învăţat anul acesta la grădiniţă, ce lucrări a făcut, de ce proiecte s-a ocupat. Evident, ca orice mamă "puternică", am plecat de-acolo cu ochii-n lacrimi de drăgălăşenia puiului meu şi de inocenţa lui.

La aproape 5 ani citeşte perfect, vorbeşte engleza exact ca şi româna şi e unul dintre cei mai cuminţi copii, nu pentru că ar fi modelul mai tăcut sau mai retras, ci dimpotrivă, dar l-am educat într-atât încă să nu fie mofturos, alintat sau să ţipe aiurea. Mă uit la el şi-mi dau seama că e cel mai concret motiv de mândrie şi de zâmbet pe care-l are viaţa mea în acest moment. Pe el încă nu l-au atins mojiciile ziariştilor ticăloşi, nici bârfele spurcate ale vietăţilor rujate. Copilul meu se uită-n ochii mei şi-mi spune că mă iubeşte până la stele, exact atunci când îmi stau să ţâşnească lacrimi de ciudă şi de neputinţă când văd câte enormităţi şi aberaţii se scriu despre mine în gunoaie de ziare, câţi cretini şi analfabeţi mă înjură doar pentru că n-au nici o altă ocupaţie, câte pitzipoance devin celebre pentru că se intersectează cu viaţa mea, câţi idioţi mă dau în judecată pentru o brumă de publicitate sau pentru nişte bani după care le curg balele, câţi "colegi" de breaslă se simt mai înalţi, mai frumoşi şi mai bărbaţi înjurându-mă, câte bahmuţence se-ntrec în a-şi arăta adevăratul caracter şi enormele frustrări, câţi oameni buni mă roagă să nu plec, câţi oameni sărăci îmi mulţumesc pentru că i-am ajutat, câţi părinţi au venit cu copiii în braţe ca să-mi mulţumească şi să-mi arate că zâmbesc datorită ajutorului pe care l-am dat când erau bolnavi... Încet-încet fiecare enormitate, fiecare aberaţie scrisă despre mine a fost învinsă, fiecare adevăr al meu s-a aşezat liniştit şi concret peste toată mizeria unor oameni răi şi a unor ziare abjecte - am câştigat procesul cu fostul ziar Averea, actualul Click, pentru min­ciuna despre o aşa-zisă bătaie între mine şi Andreea Marin, care n-a avut loc niciodată. Am câştigat un proces de custodie, după ce atâtea ziare proaste s-au străduit să demonstreze cel mai jignitor fapt din lume - că n-aş fi o mamă bună pentru copilul meu drag. Am demonstrat apoi că bietul ratat de prim soţ al meu, Bogdan Rădulescu, a minţit cu neruşinare şi o cârdăşie de cea mai infracţională speţă cu ziarul Libertatea despre ne-divorţ şi port ilegal de nume. Tocmai a publicat ziarul Cancan dovada că am divorţat perfect legal şi că port perfect legal acest nume "de scenă". Poliţia Română, cea care s-a autosesizat în incidentul cu "paparazzi" de la acelaşi ziar ticălos, Libertatea, e doar la un pas de a-şi recunoaşte imensa greşeală şi de a răspunde în faţa instanţei pentru calomnie, ca şi fostul soţ neghiob Rădulescu, ca şi ziarul care a vrut cu orice preţ să mă mutileze mediatic, pentru că aşa i-or fi învăţat şefii de la Ringier că trebuie procedat cu oameni nevinovaţi, când e vorba despre vânzări cu orice preţ... Mi-aduc aminte de reacţii... ciudate ale unor colegi de-ai mei de trust la articole de ziare mondene, nu la ceea ce reprezint eu sau la ceea ce ştiau bine despre mine. Mă uit la oamenii disperaţi care mă roagă să-i ajut, că au copiii bolnavi sau că sunt săraci... Mă uit la declaraţii zdrăngănitoare ale unor oameni care au făcut parte din viaţa mea, mă uit la cântăreţe despre care nu vorbeşte nimeni decât atunci când îşi schimbă bărbatul, mă uit la halucinante poveşti despre milioane şi vile şi straturi întregi de rahat întinse tipografic pe primele pagini, mă uit la emisiuni de televiziune din cauza cărora alerg spre telecomandă ca să n-audă copilul meu grosolăniile şi agramatismele invitaţilor sau chiar ale "moderatorilor", mă uit cum multe din "vedetele" de azi nu sunt fiinţe care au muncit ceva sau au construit ceva, ci sunt doar nişte fiinţe decorative care spun tâmpenii şi pozează frumos... Mă uit la oamenii dragi mie, la câinii mei, la cărţile mele....

Mă uit la pagina asta şi îmi doresc enorm să se facă vremea să plec... Plec supărată pe ţara mea, plec dezamăgită de breasla mea, plec scârbită de o presă mondenă jegoasă, plec îndurerată că nu mai pot ajuta nişte oameni care s-au bazat pe mine ani de zile, plec hotărâtă ca măcar fiului meu să-i fac dreptate, plec promiţându-le părinţilor mei prea trişti de atâta vreme că vor zâmbi din nou. Plec cu milă şi mirare pentru toţi proştii care m-au hulit şi m-au jignit - mă-ntreb sincer, ei cu ce s-au ales?... Plec renunţând la o meserie pe care am făcut-o ca un profesionist, ducându-mă până la maxima performanţă pe care poţi s-o ai în această ţară. Plec pentru că am luptat în Revo­luţie, crezând cu o imbecilă naivitate că o fac pentru mine, pentru o ţară care chiar merită şi pentru alţi oameni ca şi mine, care se încăpăţânează să trăiască sănătos, plin, frumos, interesant... Plec într-un moment de glorie - audienţe de primul loc, contracte de publicitate semnate, cereri nenumărate de apariţii pe coperţi pe care le tot refuz... zeci de premii, cele mai importante din ţara asta, atât pentru televi­ziune, cât şi pentru activitatea umanitară... Port o glorie care mă răneşte la fiecare mişcare, oricât aş vrea să mă bucur de ea.

Nu vreau să mă roage nimeni să rămân, nu mă interesează sentimentele nimănui despre plecarea mea din această ţară şi din această meserie - mă interesează să vă spun doar că a fi persoană publică în România e echivalent cu a fi un fir de usturoi verde într-un buchet de panseluţe - oricâte calităţi ai avea, oricât bine ai face, oricât ar fi de necesară şi de curativă ar putea fi prezenţa ta şi de inutilă cea a panseluţelor decorative care  se usucă imediat, tot usturoiul deranjează, tot mirosul lui îi face pe cei "fini" să aleagă mereu panseluţele...

Mă doare că ţara mea nu mai are drumuri care să ducă spre lumină, mă doare că orice om de bună-credinţă devine o ţintă în care se aruncă cu cele mai otrăvite săgeţi, mă doare că atâţia oameni buni şi frumoşi nu mai sunt reprezentaţi decât de ziare care-i mint şi-i prostesc, de televiziuni care se manelizează şi de nişte apariţii tulburător de nesemnificative şi de periculoase pentru viitorul României. Mă doare lipsa promptă de reacţie a ziariştilor profesionişti, mă doare cititorul tâmpit care alege mizeria, nu informaţia, mă rod înjurăturile unei gloate impotente de oameni nerealizaţi, mă enervează că în ţara asta nu poţi face nici politică, nici artă, nici sport, nici muzică, nici performanţă de orice fel fără să fii înjurat de un netrebnic sau de o haită de netrebnici.

Eu cred că România pierde oameni şi rămâne tot mai mult cu haite. Mai mici, mai mari, dar haite,  care atacă doar pentru că celui mai prost dintre ei i se năzare ceva.

Iertaţi-mă, eu mă retrag pentru că vreau să mă bucur de viaţă şi vreau să-i ofer o altă şansă şi o altă lume băiatului meu. Iertaţi-mă, dar pot şi am să o şi fac. Mi-aş lua cu mine câte ceva, dar acum totul e tulbure şi nu ştiu ce să aleg. Sunt convinsă că şi eu, şi România putem trăi una fără cealaltă...


P.S.  Sunt câteva sute de oameni care-mi scriu să-i ajut, că-s disperaţi şi au copii bolnavi de cancer sau au alte tragedii. Îi rog respectuos şi cu ochii-n pământ să-i scrie fostului meu soţ, Bogdan Rădulescu, cel care m-a dat în judecată recent pentru că i-aş fi folosit abuziv numele - nume cu care am strâns şi am donat peste 7 mi­lioane de euro numai pentru copii bolnavi şi spitale de copiii din România - şi să-l roage pe el să îi ajute. De asemenea, vă rog să vă adresaţi trustului Ringier şi mai ales "jurnaliştilor" de la Libertatea ca să susţină financiar centrul Hospice, Casa Speranţei - unde sunt peste 120 de copii cu boli incurabile pe care-i ajut de opt ani şi tot ei să preia toate organizaţiile umanitare pentru care încetez să mai lucrez - United Way, Salvaţi Copiii, Mai mult verde, Crucea Roşie, Special Olympics, Fundaţia "Teodora Georgescu" pentru copiii bolnavi de cancer (unde sunt vicepreşedinte, dar îi cedez locul celui mai ticălos "ziarist de la Libertatea", Cristi Burcioiu) ş.a.m.d. Rog fiecare nesimţit care m-a înjurat degeaba să doneze 100 de lei pentru fiecare copil bolnav internat la Marie Curie... Staţi linistiţi, n-o s-o facă nimeni, dar o să li se pară în continuare "inteligent" să judece o femeie după numele tatălui ei. V-aţi gândit vreodată că tatăl meu, profesorul Florin Ţiganu, a făcut cele două infarcturi şi din cauza felului în care aţi râs ba de mine, ba de numele lui sau al tatălui său, Serghei Ţiganu, unul din puţinii eroi adevăraţi, pilot militar în cel de-al doilea război mondial?... Nu m-am gân­dit că ar trebui să las vreun "testament", dar mi-ar plăcea ca orice forumist tâmpit şi agramat, orice ziarist idiot şi neprofesionist, orice coleg de breaslă fără caracter să preia câte o cauză umanitară pentru care am lucrat. Şi mi-aş dori ca "Duminica în familie" să rămână în casele românilor, prezentată de o fiinţă care să respecte ca şi mine, cu sfinţenie, publicul şi valorile nestemate ale României, culturale, artistice, sportive, literare... Plec cu sufletul făcut bucăţi, dar cu spatele foarte drept şi cu privirea fix în ochii ţării mele. Mulţumesc publicului meu. Pentru tot.
Astăzi, întrebarea de pus pe gând e "Cine urmează?"...
Mihaela Schwartzenberg
(ca să nu mai rămână nici urmă de "rădulescu"...)