Mitocanul de voiaj se intoarce

Mitocanii in voiaj sunt nostalgici. Hrana din avion si cea din hotel sunt in permanenta puse in relatie cu cea de la mama acasa. Cand mananca un sanvis cu somon, acest tip de calator povesteste despre micii de la Cocosatu. Whiskey-ul ii aduce aminte de o palinca din Ardeal, mult mai tare si mai buna.

Acum cativa ani m-am intalnit prima oara cu el. Ba chiar, impresionat de experienta, am scris despre asta ca sa le atrag atentia colegilor lui intru mitocanie ca au fost deconspirati. Degeaba: mitocanul roman continua sa calatoreasca si sa-si faca de rusine tara, colegii de taxi sau de-a dreptul specia (am intalnit un mitocan care speria veveritele in Central Park, NY). Iata cateva fragmente de portret robot al mitocanului la drum, in care n-am mare lucru de schimbat nici acum:

S-o luam de la inceput (ala de mi-l amintesc eu): inca din anii ’70, tara noastra a stat in fruntea productiei de mitocani de voiaj. De fapt, daca nu-i socotim pe emigranti, mitocanii formau o parte importanta a calatorilor romani in tari straine. De fapt, aceasta calitate era chiar necesara pentru eliberarea pasaportului: securistii stiau si ei ca mitocanul n-are sa uite sa se intoarca tocmai in tara in care i se creasera toate conditiile. Dovada si varietatea speciilor, de la directorii de fabrica decisi sa se intoarca acasa nu numai cu sapunul, ci si cu prosoapele si halatul din camera de hotel si pana la muncitorii trimisi in Libia sau Irak, osteniti dupa caratul atator damigene la cei care ii pusesera pe lista. Astfel, mitocanii nostri au strabatut continente, mari si oceane, intrand in vorba (sau mai exact, in semne) cu mitocanii lor.

Mitocanul nu poate calatori singur. El trebuie sa-si consume cumva sentimentele cu glas tare si, pentru ca e rusine sa vorbeasca singur, il va lua pe calatorul de langa el drept partener de conversatie (cu avantajul ca, in timpul mesei, acesta se va alege si cu o parte din imbucatura, pe rever). In voiaj, mitocanul nu se mira niciodata - si asta pentru ca el stie deja cam totul. In plus, are cateva solutii la problemele fiecarei tari pe care o survoleaza - pe care cei de jos nu le pot aplica, fiindca "asa sunt italienii, neseriosi". Comparatia se face, fireste, cu "ai nostri".

Mitocanii in voiaj sunt nostalgici. Hrana din avion si cea din hotel sunt in permanenta puse in relatie cu cea de la mama de acasa. Cand mananca un sanvis cu somon, acest tip de calator povesteste despre micii de la Cocosatu. Whiskey-ul ii aduce aminte de o palinca din Ardeal, mult mai tare si mai buna. Aterizarea il deranjeaza, pentru ca, in calitate de expert aviatic, mitocanul stie ca un echipaj din Carpati s-ar fi descurcat mult mai bine. Cu toate astea, mitocanul aplauda cand ajunge jos (si-n sinea lui, redevine ateu, dupa cum spune un amic de-al meu).

Deranjat probabil de multimea de cuvinte straine care il asalteaza in aeroporturile internationale, mitocanul simte nevoia sa afirme cumva (de obicei prin volum) superioritatea limbii romane. Cand are bani, mitocanul isi poate permite sa lase obiectele de pe el sa strige: de la lantul de aur etalat sub camasa desfacuta si pana la detaliile anatomice care ar justifica chiar o suprataxa din partea liniilor aeriene.

De fapt, mitocanului ii e ingrozitor de frica. El stie toate regulile din lumea din care vine si nici una din cea in care se duce. Cum nu poate sa recunoasca asta, e nevoit sa mimeze relaxarea lui James Bond si intra in vorba cu stewardesa. "Stati mult la New York?", intreaba el. "Avem si suc de portocale", i se raspunde. La care omul zambeste fericit ca a verificat inca o legenda nationala: nemtoaicele mor dupa ai nostri.