Motorul consumului e supraincălzit

Date recente indică o creştere a consumului in august. Cu efecte bune pentru produsul intern brut.

Mulţi ani, in Romănia, consumul a scăzut. Asta se intămpla inainte de anul 2000. De aici, in primul rănd, ni s-a tras şi descreşterea economică.

Fără indoială că PIB-ul este cel mai relevant termometru al producţiei şi consumului unei ţări. Dar PIB-ul face măsurători şi in sens invers, intrupăndu-se din producţie şi din consum. Cum insă producţia scădea, iar romănii nu aveau destui bani pentru a-şi spori consumul, era limpede că nu rămănea decăt neşansa creşterii-minus.


Nici primii ani de creştere-plus, incepănd din 2000, n-au adus schimbări importante in curba consumului. Fiindcă, normal, la inceputul creşterii au fost ambalate puternic doar două motoare: exporturile şi investiţiile. Al treilea motor, consumul, a fost turat cu incetinitorul. Aşa că plusul de valoare adăugată n-avea cum să aducă, imediat, mai multă bunăstare. Dimpotrivă, au fost momente cănd am avut şi mai puţină bunăstare.


Cauzele căderii consumului au stărnit nenumărate dezbateri. Au fost formulate puncte de vedere dintre cele mai diferite. Unele au lovit ţinta, altele s-au dus aiurea. Unele au fost luate in seamă, altele ignorate. Din nefericire, chiar dacă deseori a fost pus degetul pe rană, n-au fost folosite cele mai bune medicamente. Boala incă n-a fost vindecată. Deşi imbunătăţirea structurii consumului, in anii din urmă, e o realitate. Cum realitate este şi creşterea veniturilor. Dar judecata e corectă numai dacă ne raportăm, in timp, la noi inşine: astăzi faţă de acum căţiva ani. Dacă privim insă in spaţiu, pe continentul european, constatăm cu amărăciune că suntem mult in urmă. Veniturile şi consumul, la noi, sunt susţinute de o producţie incă in prea mică măsură competitivă.


Potrivit multor opinii, ar fi de inţeles rămănerea noastră in urmă. N-avem resurse. Dar puţine ţări se scaldă in resurse. Chiar şi dintre cele dezvoltate. Au insă, in schimb, economii performante. Economii cu creşteri pe verticală, bazate pe productivitate şi eficienţă, principala resursă fiind organizarea raţională a producţiei şi a muncii. Le ajută piaţa, ce are ca suprem criteriu eficienţa economică.


Dar iată că şi noi, acum, ne confruntăm cu o creştere a consumului. Dar, comparativ nu numai cu ţările dezvoltate, ci şi cu ţările vecine care au intrat in 2004 in Uniunea Europeană, consumul nostru e dezorganizat şi, in mare măsură, inapoiat. De aici, in primul rănd, ni se trage şi menţinerea unui nivel incă scăzut al produsului intern brut, chiar dacă ritmul de creştere este optim. Fără indoială, PIB-ul (indicator ce arată bogăţia reală a unei ţări, exprimănd suma valorilor adăugate) creşte nu numai dacă se inmulţesc exporturile şi investiţiile, ci şi dacă prinde viteză şi cea de-a treia locomotivă: consumul. Numai că romănii nu au incă destui bani să susţină un consum cu adevărat avansat. O inviorare a numerarului la inceputul verii sau inainte de Paşti ori de Crăciun, inmulţirea cumpărăturilor in magazine, inclusiv in zilele obişnuite, nu inseamnă că in Romănia a fost rezolvată problema consumului.


Mai intăi, atăt structural, căt şi calitativ, economia romănească nu asigură oferta care să corespundă nevoilor populaţiei. Deşi, in aparenţă, piaţa e plină de mărfuri. In realitate insă, pe o piaţă apăsată de greutatea cu care societatea noastră inţelege un adevăr fundamental, acela că bunăstarea nu e posibilă fără concurenţă şi fără eficienţă, oferta internă de bunuri şi de servicii continuă să fie inflaţionistă. Fiindcă nu acoperă cererea. Soluţia fiind găsită in creşterea explozivă a importurilor. Şi in deficitul tot mai mare al contului curent.


Apoi, ne lipseşte munca bine organizată, eficientă. Dezorganizarea muncii se răzbună. Am trecut prin tot felul de crize, suportăm una şi acum: viciul dezorganizării. De consecinţele acestei crize nu vom scăpa uşor. De aici ne vin dramaticele deficite din economie, reflectate in buget, in balanţa comercială, in pierderile companiilor, greu de cuantificat. Intr-o economie in care marile mize nu sunt productivitatea, competitivitatea şi eficienţa, supraefortul de a produce mai mult cere mai multe importuri, mai mulţi bani, un consum mai mare de capital fix.


Şi mai sunt iluziile. Căci romănii, imediat după decembrie ’89, au visat o bunăstare imposibilă, schiţată pe baza unor imagini răzleţe, adunate din filmele văzute la televizor. Dar nu o bunăstare pe care s-o putem infăptui noi, cu mijloacele noastre, in condiţiile noastre. Şi cum modelul nostru e total diferit de traiul nostru, fiindcă viaţa nu curge ca-n filme, ci pe făgaşul ei real, cu inflaţie, cu şomaj, cu salarii in jur de 300 de euro, dezamăgirea e inevitabilă. Mai cu seamă după ce, timp de mai mulţi ani, am epuizat o bună parte din resurse, intr-o incercare disperată de a trăi mai presus de puterile noastre. Iar acum ne-am trezit că preţul consumului fără reforme chiar trebuie să fie plătit. Fără intărzieri.