Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
n) În amurg, văzduhul s-a învolburat aprig. Fâşii albastre, strecurate printre nori roşietici, negri, gri sau violeţi. Ori vineţii. Nuanţe aprinse şi limpezi într-o continuă prefacere. O dezlănţuire cromatică înmărmuritoare, un dans al cerului de care numai zănatica primăvară este în stare. Ehe, cerul deziernării, ce mai minune dumnezeiască! De când nu l-aţi mai cercetat cu inocenţa copilului vrăjit de culorile ce se schimbă întruna, luând forme ireale? Să stai aşa, minute în şir, cu ochii pironiţi în sus şi să-ţi laşi imaginaţia s-o ia razna, să se încure niţel pe necuprinsul bolţii fabuloase... Să petreci cu văzul fiecare norişor, crescut sau descrescut din vânturile zbenguitoare. Creaturi de fum născute şi risipite pe dată, gonind pe ecranul imens. Deodată, mi se năzare că cerul dansează, în asfinţitul de aprilie. Dar nu un dans oarecare, ci un flamenco, tânguitor şi viril deopotrivă. Acolo, în dansul acela spaniol, virilitatea tânguirii este maximă. Viaţa şi moartea se luptă asurzitor, şi castanietele plâng de se surpă lumea. Pământul pârâie şi-l simţi crăpându-se şi clătinându-se sub izbiturile tocurilor furibunde. Iubire şi ură, pasiune descătuşată, asta înseamnă flamenco. Femeia şi bărbatul „topiţi într-un înger”, vorba lui V. Hugo. Un înger gustând din păcatele lumeşti, însă. Focul şi pământul, adică. Ritm năucitor şi culori ţipătoare, mişcare şi culoare, aidoma cerului de primăvară.
n) Cândva, ieşit din copilărie, năzăririle ce-mi cutreierau mintea febrilă aveau chipuri seducătoare. Irezistibile, nu altceva! Păi, Michele Mercier era una, Sylva Koscina, alta. Raquel Welch s-a ivit mai târziu. Nici Liz Taylor nu m-a ocolit, ca să n-o pomenesc pe Ursula Andress. M-am îndrăgostit, pe rând şi pe furiş, de toate, să nu care cumva să mă afle cei din jur. Le-am iubit pătimaş, nemărturisindu-mă cuiva. În cea mai asupritoare tăcere, de la distanţă şi lipsit de speranţă. La fel s-a întâmplat şi cu câteva colege de şcoală primară, cărora nici măcar azi nu le-am destăinuit prăfuita taină. Eram îndrăgostit de ele şi atât. Îmi ajungea să le privesc pe ascuns şi să le ascult glasul, restul era fantezie. Iubirea nu era pentru noi, prichindeii, şi de aceea n-aveam de gând să stric jocul imaginaţiei. Aşa credeam atunci, aşteptând să devin bărbat. Culmea, bărbat fiind, şi încă matur, fanteziile nu m-au părăsit, dimpotrivă. Mi se năzare, uneori, că stau pe plajă cu Michele Mercier, de pildă, şi îi sărut buzele cărnoase, fremătând de pofte... Sau cu vreo colegă uitată printr-un cotlon al memoriei puse mereu pe şotii. Fantasme dulci, dar de prisos.
n) Adesea visez să plec în cele patru zări şi să mă întorc abia după ce setea de hoinăreală mi se va fi sfârşit. În pantaloni scurţi şi tricou, cu o bocceluţă agăţată la brâu, fără program şi fără mofturi. Să trec din ţară în ţară şi să zăbovesc oriunde mi se potriveşte firea contemplativă. Să intru, prin sufletul meu bolnav de românism, în sufletul străin al locului, dar nu de tot, ci doar pe apucate.
Şi astfel intrat, să-mi închipui că sunt chinez, peruan ori gabonez şi să-mi reconsider viaţa. S-o dumic într-atât încât să nu-mi mai pese de ea, pentru ca la despărţire să n-o regret defel. Câţiva ani de păresimi, dinaintea dezlegării veşnice. Zău c-aş da orice să ştiu cum arată un răsărit în Patagonia, un nămiaz în Siberia şi-o miazănoapte la Seul. O călătorie iniţiatică la apus de trăire, ca ofrandă adusă vieţii miraculoase. Iar la înapoiere să mă închid în bibliotecă şi să refac traseul prin cuvinte şi fotografii, drumeag cu drumeag, amintire cu amintire. Strânse apoi în altă carte, cartea năzăririlor împlinite.
Chiar, ar fi timpul să mă pregătesc, copiii s-au mărit îndestul şi mi-ar ierta dezertarea. Acum, cât trupul nu-mi este pe de-a-ntregul povară, şi omenirea nu s-a scrântit definitiv.
Citește pe Antena3.ro
