O carte mare despre peşteri

Pensionarul Ionescu nu avea in casa nici o carte mare si groasa. De acest lucru si-a dat seama intr-o zi in care nevasta-sa l-a tarat prin mai multe magazine se­cond-hand cu rochii si genti, iar el s-a oprit in fata vitrinei unei li­bra­rii si i-a zis: Mai umbla si singu­ra, ca pe mine ma gasesti aici.

In vitrina erau aranjate cu schep­­sis carti de tot neamul, dar domnul Ionescu a ramas ca hipnotizat cu privirea pe un tom monumental cu un titlu promitator: Cele mai vestite 100 de pesteri din toata lumea. Ce fenomene se petrec intr-un cap de om, care descope­ra la 70 de ani ca e fascinat de toate peste­rile vestite de pe planeta, nu stie ni­meni. Totusi, se petrec. Daca n-ar fi ajuns printr-o in­tamplare in fata ace­lei vitrine, pro­babil ca domnul Io­nescu ar fi mu­rit fara sa dea la iveala ade­va­rata sa vo­ca­tie, aceea de iubitor de pesteri. Nu-i exclus ca aceasta ne­­voie profund speolo­gica sa fi apa­­rut si sa fi vegetat intr-un adanc al sub­cons­tientului sau inca din ziua in care s-a mutat in apartamentul lor fri­gu­ros, confort doi, din Ferentari.

Cand nevasta-sa l-a recupe­rat pe domnul Ionescu din fata li­bra­rirei a fost randul ei sa ramana ca trasnita. Domnul Ionescu avea sub brat un volumoi de cinci kile si un chip transfigurat, de om care aflase in sfarsit ce-i lipsea. Nu-i lip­sea doar o carte mare despre cele mai mari vagauni, grote si ca­ver­ne din toata lumea, ci insasi cartea trezirii sale dintr-o lunga, o foarte lunga asteptare. Chestiunea era ca, oriunde ar fi mutat-o in apartamentul lor cel mic, cartea ace­ea mare ii statea sotiei in drum. Exista si astfel de case, in care o sea­ma de carti nu-si gasesc niciodata locul si dupa o vreme sunt ex­pulzate.

Doamna Ionescu a urat dintr-un inceput cartea favorita a so­tu­lui, din pricini strict economi­ce. Ori­cat si-ar fi abuzat inteligenta nu reusea sa inteleaga cum poate un pensionar intreg la cap sa dea pe o carte tot atatia bani cat ar fi dat ea pentru trei rochii la orice ma­gazin second-hand. Cand domnul Ionescu gandea ca lucrurile s-au mai linistit si ca avalansa de griji noi o faceau pe doamna Io­nescu sa uite de carte, aceasta, ab­so­lut din senin, intreba: Dar cu car­tea aia ce faci?

Intr-o zi, cand s-au intors din oras acasa si doamna Ionescu s-a repezit prima la baie fiindca facea pe ea, l-a intrebat prin usa intre­des­chisa: Dar cu cartea aia cand o rezolvi, ca-mi sta pe creier?

Domnul Ionescu se uita numai pe furis in cartea lui. O ascundea si in cateva randuri a luat-o cu el in parc, unde a cutreierat in voie prin pesterile din India, Brazilia si Rusia. Le stia pe de rost si acest lucru il facea sa fie, pentru prima oa­ra in viata, mandru de el insusi. Intr-o zi insa n-a mai gasit cartea acolo unde o dosise. Unde-i cartea?, a intrebat-o el cu un glas de martir pe doamna Ionescu. Zau, a raspuns ea, ce carte? Care carte? Ia te uita la el, mos batran, i s-a facut de carti!