Oameni striviţi în inima Europei

Continui demersul meu în susţinerea unei amnistii. A punerii în libertate a mii de oameni. Evident, a celor care nu au fost şi nu sunt cu adevărat periculoşi pentru siguranţa cetăţeanului. De ce există instituţia amnistiei? Pentru că este necesară. Şi dacă există şi este necesară, ea trebuie pusă în aplicare. Din când în când. Sub regimul Traian Băsescu, acest mecanism democratic nu a funcţionat. Şi s-a ajuns într-o situaţie infernală. Care ne singularizează, din nou, în Uniunea Europeană. Supraaglomerarea penitenciarelor, dublată de inexistenţa condiţiilor adecvate de muncă pentru gardieni şi de executarea pedepselor pentru deţinuţi, obligă statul român la reflexie. Şi nu numai. Este necesară acţiunea. Iar prima mişcare la îndemana autorităţilor este o amnistie.
   
60 de detinuţi stau înghesuiţi într-un spaţiu în care ar trebui să se afle doar 20 de persoane. Norma de patru metri pătraţi pentru o persoană nu poate fi respectată în România. Se aplică atunci un truc. O normă de patru metri cubi. Ceea ce este cu totul altceva. Deţinuţii sunt transformaţi în sardele. Deseori, sistemul lor nervos cedează. Iar gardienii sunt confruntaţi cu situaţii care le depăşesc posibilităţile de intervenţie. Şi viaţa gardienilor este pusă în pericol.
   
Suntem obligaţi de morala creştină, de omenia pe care de-a lungul secolelor au dovedit-o românii, dar şi de normele europene să căutăm şi să găsim soluţii. Uitându-ne cu atenţie la ceea ce se întâmplă în state-model ale Uniunii Europene. Cum sunt Austria, Germania, Franţa, Italia sau Spania. Ce se întâmplă acolo şi nu se întâmplă la noi? Bogdan Popovici, arhitectul Forum Invest, cea mai puternică organizaţie din România, consacrată dezbaterilor publice – culmea ironiei – a devenit o victimă colaterală, alături de soţia sa, Marina, în faimosul proces contrafăcut “Trofeul Calităţii”. Şi este întemniţat. Face acolo ceea ce ştie să facă şi a făcut o viaţă întreagă. Comunică cu semenii săi. Şi ne transmite informaţii. Care acum, pentru mine, ca secretar al Comisiei senatoriale pentru drepturile omului, devin aur curat. Şi ce ne spune Bogdan Popovici?
   
În statele mai sus menţionate, deţinuţii stau câte doi în cameră. Nu câte 60. Cearceafurile, paturile, uniformele, până şi mâncarea sosesc în folii. Totul este de bună calitate. Se munceşte în penitenciare. Pentru că oamenii doresc să facă acest lucru. Şi pentru că au unde. Prima lor grijă este să se califice într-o meserie. Deţinuţii câştigă bani frumoşi. De la 500 la 2.000 de euro pe lună. Mai mult decât chirurgii ori senatorii din România. Cu aceşti bani îşi ameliorează viaţa, în care singura privaţiune este libertatea. Şi rămân cu bani şi pentru după. Au dreptul la vizite conjugale lunare. Câte zece ore. Vorbesc la telefon cât vor. Au chiar saună şi uneori piscină. Dispun de televizoare şi de oricâte DVD-uri cu filme doresc.
   
CSM ar trebui să-i oblige, înainte de a-i numi, pe toţi judecătorii şi procurorii să viziteze câteva penitenciare din România. Eventual, şi din Europa. Şi abia apoi să se apuce să condamne. Prima mişcare către un sistem mai bun, în care totuşi sărăcia bugetului îşi va spune cuvântul, este prima amnistie. Eliberarea celor care, în mod normal, nu au ce căuta acolo. Apoi, din economiile realizate, să înceapă ameliorarea condiţiilor.

Sursa: CorectNews