“Occupy” şi apoi?

Manifestaţiile care au drept ţintă să salveze Roşia Montană au reuşit să transforme un proiect foarte tehnic într-o dezbatere foarte politică. Într-un timp record – doar după o săptămână de la începerea protestelor – mesajul catastrofic privind otrăvirea României a “prins” şi după o espectativă din varii motive, toate dezbaterile publice sunt consacrate proiectului minier din Apuseni. Mulţi, foarte mulţi oameni îşi dau cu părerea; de la mama cu copii în
braţe la mama purtată în cărucior; de la studenţii de la Conservator la tinerele corporatiste care se exprimă liber nu la firmele unde spionita le obligă la prudenţă, ci pe forumurile electronice anonimizate – toţi sunt animaţi de dorinţa blocării extragerii aurului de la Roşia Montană.

Mişcarea se afirmă “spontană” dar fără lideri la vedere. După cum se derulează în teren manifestaţiile arată însă a fi bine pregătite, conduse foarte eficient, cu mesaje puternice, orar, trasee şi “divizii” (ciclişti) coordonate, dotări de sonorizare, muzici ş.a. Ele au elemente comune cu demonstraţiile “occupy” care au atras interesul publicului în New York şi alte câteva oraşe americane. I-am văzut la “lucru” pe cei care protestau în Wall Street şi la Seattle – cele mai capitaliste locuri din SUA; “folclorul” lor a fost preluat în “cauza” Roşia Montană. Mesajul străzii de la Bucureşti şi din alte câteva oraşe legitimează rapid o mişcare ecologistă. Ceea ce a existat până acum au fost palide imitaţii a ceea ce înseamnă mişcări ale verzilor în Europa. Interesant este că partidele eco din România nu au apărut în manifestările din aceste zile.

Această ieşire masivă pe străzile Capitalei, cu ocuparea nocturnă a Pieţei Universităţii, are şi revendicări politice în consecinţa “salvării Roşiei Montana” – demisia Cabinetului care a propus o lege specială pentru proiect. Este suspectă însă amnezia mişcării “occupy” de la Bucureşti care uită de istoria proiectului, început de mulţi ani şi susţinut constant de Traian Băsescu din anul 2004. Or, Băsescu dispare ca prin farmec din sloganurile manifestanţilor şi memoria mişcării “occupy” nu-l reţine ca principal responsabil. Când ai câteva mii de oameni în stradă care protestează civilizat, fără urmă de violenţă fizică, evident că orice om politic îi acordă atenţie. Sunt deja solidarizări de conjunctură, oportuniştii din zona regimului Băsescu-Boc, care vor să devină lupi cu blană “verde”.

Mişcarea Populară vrea să se lipească de Roşia Montană ca să se salveze din zona ridicolă a partidelor marginale. Este de văzut cine va încerca să confişte protestul din aceste zile. Cert este că o clarificare a poziţiei Executivului, a Parlamentului va fi în urma unei decizii politice în interiorul USL.

“Occupy” se opune în esenţă la extracţia aurului cu tehnologia cianurării dar şi la exploatarea gazelor de şist. Sunt implicate în aceste activităţi şi firme americane, iar activităţile sunt sintetizate în parteneriatul strategic semnat de Băsescu Traian cu administraţia Obama. Devine în consecinţă “occupy” şi o voce împotriva acestui parteneriat? Cine îşi va asuma dezangajarea faţă de obligaţiile asumate de statul român?

Limitele mişcării “occupy”, care a eşuat şi în Spania, şi în SUA, arată că intrarea manifestării în zona “real politic” o dizolvă iremediabil. De aici şi frica de a avea lideri pentru un dialog cu instituţiile statului. Efectul de a dinamiza dezbaterea publică este însă benefic, dar “occupy” nu va dinamita scena politică, aşa cum speră perdanţii anului 2012.