Pactul pe ciolanul România

PSD şi PD-L au procedat însă invers. S-au apucat mai întâi să negocieze programul de guvernare şi posturile şi apoi să semneze Pactul pentru România.

M-am numărat printre puţinii jurnalişti care au susţinut posibilitatea unei alianţe PD-L-PSD pentru formarea noului gu­vern. Izvorâte dintr-o abordare ovariană a po­liticii şi, prin asta, a vieţii, chirăielile fa­nilor atât dintr-o parte, cât şi din cea­laltă mi s-au părut copilăreşti. Aşa cum am mai arătat, istoria României, dar şi istoria universală ne pun la dispoziţie nu­meroa­se momente când împrejurări de excep­ţie au dus la formarea unor alianţe văzute până atunci absurde. Nu şi-au dat mâna împotriva Germaniei fasciste Anglia şi URSS, două ţări despărţite fundamental prin regimul politic? Şi nu s-au aliat după 1947 foştii duşmani – Anglia şi Germania – în confruntarea cu pericolul comun întruchipat de astă dată de URSS?

Păstrând proporţiile, în România lui 2008, două formaţiuni care au obţinut la scrutin un scor egal – PSD şi PD-L – pu­teau ajunge la concluzia că Duşmanul co­mun – Criza economică – le obligă la o ali­anţă de guvernare. În ciuda multor note definitorii care le despart: confruntarea de până acum, programele politice dife­rite, presiunea electoratului.

O astfel de alianţă trebuie judecată de analistul politic dintr-un singur unghi de vedere: cel al eficienţei. Orice alt unghi de vedere – moral, sentimental – nu-şi gă­seşte locul în prestaţia analistului politic.
Din unghiul de vedere al eficienţei, pentru ieşirea ţării din Criză, o alianţă contra naturii trebuie să beneficieze de sprijinul celor două electorate. Sprijinul celor două electorate e decisiv pentru ca măsurile excepţionale pe care le va lua Ali­anţa să fie acceptate. Fără această con­diţie, măsurile de Dreapta vor fi percepute de electoratul PSD drept o trădare, iar mă­surile de Stânga, percepute de electo­ratul PD-L drept o trădare a programului pentru care şi-a dat votul.

Acest sprijin depinde, la rândul său, de felul în care e prezentată alianţa opiniei publice. Dacă ea apare drept un moment de excepţie în istoria postdecembristă, dictat de împrejurări de excepţie, un mo­ment în care două partide arată că pot ajunge la un compromis pentru scoate­rea ţării din Criză, atunci electoratele celor două formaţiuni vor accepta combinaţia.

Dacă Alianţa apare ca un moment obişnuitelor negocieri dintre partide pentru formarea unui nou guvern, atunci alianţa nu va avea sprijinul celor două elec­torate şi, prin acesta, al opiniei publi­ce. Mult mai grav, dat fiind că negocierile sunt marcate, în astfel de cazuri, de târ­guieli penibile pentru posturi, cele două electorate vor percepe alianţa drept re­zul­tatul nevoii de a pune mâna pe ciolan. A fost îndeplinită această condiţie de cele două partide? Nici vorbă.

Sub binecuvântarea Dumnezeului FSN-ist de la Cotroceni, liderii PD-L şi PSD au invocat drept principal temei al acestei alianţe contra naturii împrejurările de exc­epţie ale Crizei economice. Dificul­tă­ţi­le Crizei, dar şi necesitatea unor decizii cruciale pentru modernizarea ţării într-un ritm mai alert ar impune celor două formaţiuni un compromis zis şi istoric. Mircea Geoană şi Emil Boc, sprijiniţi, în chip paradoxal, de cei doi mari adversari ai ultimei perioade – Ion Iliescu şi Traian Băsescu – n-au făcut economie de vorbe mari pentru a ne convinge că PSD şi PD-L, peste noapte conectate la conştiinţa interesului naţional, au socotit că trebuie să lase deoparte tot ce le deosebeşte pentru a-şi da mâna.

Aceste argumente în favoarea alianţei sunt, în sine, plauzibile. Pot fi momente în istoria unei ţări când clasa politică, sesizând un pericol pentru patrie, ajunge la concluzia că trebuie să se treacă peste toate interesele particulare pentru a se realiza o alianţă peste povara trecutului şi peste programe.

Pentru a convinge opinia publică de sinceritatea unor astfel de declaraţii, cele două formaţiuni ar fi trebuit să acţioneze într-un fel aparte în planul imaginii. S-ar fi impus astfel semnarea aşa-zisului Pact pentru România la câteva zile după anunţarea rezultatelor. Când ajungi la conştiinţa unei alianţe ieşite din comun de dragul salvării patriei, începi prin a exprima în plan public noua stare de spirit. După ce ai dat citire Documentului care justifică alianţa de excepţie, începi negocierile pentru armonizarea celor două programe net diferite şi, mai ales, pentru împărţirea posturilor. PSD şi PD-L au procedat însă invers. S-au apucat mai întâi  să negocieze programul de guvernare şi posturile şi apoi să semneze Pactul pentru România. Astfel, noua alianţă apare opiniei publice drept rezultatul unor negocieri banale, tipice formării unei alianţe de guvernare în vremuri obişnuite. Sub puterea foamei de ciolan, cele două partide nu şi-au dat seama că se contrazic în chip flagrant. Dacă amândouă sunt conştiente că ţara trebuie salvată, ce rost mai au negocierile crâncene pentru armonizarea programelor şi pentru posturi?!
Catastrofal prezentată, alianţa dintre PSD şi PD-L nu se va bucura de sprijinul celor două electorate.

Asta înseamnă că opinia publică va suspecta în permanenţă toate întâmplările din noua alianţă ca fiind rodul unei confruntări pentru ciolan.