Stadionul din Turnu Măgurele este aşijderea localităţii, micuţ şi părăginit. Un colţ părăsit de provincie. Cândva, aici îmi petreceam mai tot timpul şi sper ca profesorii de gimnaziu şi liceu să-mi fi iertat absenţele nemotivate de la ore. La începutul anilor '70, echipa de fotbal se zbătea prin “Divizia C”, laolaltă cu “Automatica” Alexandria, “Recolta” Stoicăneşti, “Chimia” Găeşti, “ROVA” Roşiori, “Cimentul” Fieni, “Progresul” Corabia, “FOB” Balş sau “Gaz Metan” Mediaş. Atunci, vedetele locale se numeau Laleaua, Stoichiţă şi Zavera, urmaşii lui Gruia, Bobocea şi Haimana. Uşor, uşor, au venit întăriri şi aşa se face că prin 1976, pare-mi-se, turnenii şi alexăndrenii s-au bătut câineşte la promovare, ca între... teleormăneni, nu vă miraţi ! Au câştigat ultimii, că doar erau din reşedinţa de judeţ ! Oricum, la capătul acelui derby, “oficialul” Alexandru Limona a devenit persona non grata în aşezarea de pe malul Dunării. În ediţia următoare s-a produs şi minunea, “Chimia” noastră a păşit în “Divizia B”, cu Fusulan antrenor (înlocuit încă din tur cu ex-dinamovistul H.Eftimie). Primul meci a fost o sărbătoare de nedescris, tribunele gemeau de pe la ora 9, de parcă întregul oraş se mutase în jurul dreptunghiului magic. Ţin minte şi acum numele gloriilor în bocanci cu crampoane sortiţi să-mi fie idoli: Bârlă, Zariosu, Zâmbrea, Chioţea, Ştefan, Vâlceleanu, Pârvu, Cristea, Mac, Poncea, Şardi, Dragolea, Dragomir, Balaur, Pană, Iliuţă, Cristache, Nica, Meiroşu, Solomon, Radu, Bădăluţă, Ene, Cherănoiu şi Glonţ. Ultimul era de departe cel mai iubit şi faimos jucător din zonă, iar plecarea sa intempestivă la “Dinamo” Bucureşti ne-a întristat şi bucurat deopotrivă. Câteva seri la rând am frământat transferul, picat pe repezeală, cu chibiţii adunaţi pe “centru”, la chioşcul de ziare. Acolo ne strângeam în fiecare zi, îndeosebi duminica, şi dezbăteam rezultatele de peste zi. Cam aceiaşi indivizi, infestaţi pe veci cu microbul cel mai minunat posibil. Nu conta că afară e caniculă sau vifor, nimic nu ne oprea să ieşim din casă şi să ne trăim la grămadă clipele de fericire sau mâhnire fotbalistică. “Procesul etapei” de mai târziu nu s-a născut din senin, l-au pregătit întâlnirile acelea de un romantism superb din cătunele ţării de suporteri înfocaţi şi nelecuiţi. Succesele au determinat autorităţile să ridice o nouă tribună pe latura dinspre calea ferată, astfel încât pe gradene să încapă 5 - 6.000 de suflete. Într-o iarnă a nins fără întrerupere, cogeamitea, înaintea partidei cu “Metrom” Braşov, care s-a şi amânat pentru luni, la amiază. Ca jocul să se dispute, am bătătorit zăpada, împrăştiaţi ca vânătorii de munte, şi am subţiat nămeţii până s-a înduplecat arbitrul să dea drumul zbenguielii pe derdeluş. Ai mei au învins, deşi la oaspeţi apăra regretatul Stere Adamache, portarul de la Guadalajara. Pe iarba verde de acasă i-am văzut, sfârtecat de emoţie, pe Dumitrache, Dinu, Lucescu, Deleanu, Cheran, Satmăreanu II, Dobrău, Sandu Gabriel, Radu Nunweiller, Dudu Georgescu, Iordănescu, Tătaru, Dumitru, Ion Ion, C. Zamfir, Sameş, M. Răducanu, Gino Iorgulescu, Iordache, Stoica, Nichi Dumitru şi câţi alţii. Cu Dobrin s-a întâmplat să fie împiedicat să coboare din autocar şi să-şi încalţe ghetele, interesele meschine de pe plan local provocându-mi astfel o rană niciodată vindecată, dar povestea am mai depănat-o altundeva. Ehe, cu greu pot să descriu stările ce mă luau în stăpânire în zilele premergătoare sosirii eroilor de naţională ! Era straniu să te trezeşti cu ei lângă tine, în carne şi oase, după ce îi văzusei numai la televizor. Şi pe care ţi-i imaginasei în fel şi chip, ascultând cu răsuflarea tăiată emisiunea de la radio, “Fotbal minut cu minut”, moderată de miticul Minoiu. Oricum, mi-i închipuiam nişte fiinţe cu însuşiri supranaturale, asemenea zeilor din “Legendele Olimpului”. Le scriam numele pe faţa de bancă, pe caiete, pe cărţi, pe tenişi, oriunde mi se năzărea, şi-i veneram cu inocent şi avântat fanatism. Visam să ajung aidoma lor şi luni în şir am plâns, rugând-o pe mama să-mi schimbe numele în ...Dumitrache. Treptat, vraja s-a risipit, pe măsura ce urcam în maturitate. Dar şi formaţia mea cea dragă s-a destrămat, iar deceniile postdecembriste au trimis-o în amintire. Oraşul teleormănean nu mai are posibilitatea să asigure fonduri pentru echipa de fotbal, ce ştire neghioabă ! De neconceput altădată, când turnenii se buluceau la “slujba de duminică” oficiată cu seminţe de bostan la cornet, însă ocoleau biserica. Copii, tineri şi vârstnici curgeau pe strada cu tei şi-şi ocupau locurile ştiute din tribune. Vara, îşi croiau din ziare coifuri, să nu-i toropească soarele năucitor de câmpie. Iarna, se înfofoleau şi tropăiau să nu le degere picioarele. Pe ploaie se ascundeau sub umbrele sparte şi urlau cu năduf, ori de câte ori se credeau furaţi de “cavalerii” de smoală. Plecam îmbufnaţi ori entuziasmaţi, în funcţie de scor, şi vreme de o săptămână mestecam întruna meciul, stricam pronosticuri. În miracolul acesta profan se cuibărise religia cotidianului, cu apostoli şi sfinţi în tricouri şi şorturi. Pici fiind şi apoi adolescent, mă furişam în apropierea idolilor şi îi ascultam topit de admiraţie, îi însoţeam la antrenamente şi le copiam gesturile. Astfel arătau modelele mele în etapa aceea de debut de viaţă. Lunea, marţea, miercurea, joia, vinerea şi sâmbăta, dis de dimineaţă, şedeam cu orele la coadă şi imploram cerul să prind “Sportul” şi revista “Fotbal”. Exemplarele erau întotdeauna insuficiente, noroc că la centrul “Loto” exista colecţia jurnalului de sport a cărui necitire îmi crea insomnii. Dacă ratam o cronică de-a lui Chirilă, o relatare specială sau rubrica meşteşugită de neîntrecutul Belphegor ? Temele de şcoală nu mi-au amânat niciodată rânduiala, întâi pasiunea, bolnăvicioasă adesea, la urmă învăţătura, sărut mâna, mamă !
Calc tulburat pe gazonul tainei de odinioară, în liniştea revărsată de pustiul tribunelor. E vocea ruinei, a agoniei. Unde s-o fi stins glasul guralivului Măleaţă, şeful galeriei? Au crescut buruienile, ca pretutindeni în România capitalistă. Chiar, bănuiesc că suntem fruntaşi pe continent la producţia de buruieni ! Un aspersor aruncă apă, să-mi spele mie amintirile, probabil. Să le îngroape definitiv în brazdele de trifoi şi pir mutate pe teren, din lunca Liţei, de hazliul Bondi, magazinerul şi mascota răposatei echipe... “Chimia” Turnu Măgurele, mândria urbei în urmă cu vreo 30-40 de ani....