Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Arthur Laffer, profesor la University of Southern California și ulterior consilier al administrației Reagan - după ce predase la University of Chicago - a devenit cunoscut în anii ’70 pentru o idee formulată simplu: există un punct dincolo de care impozitele suplimentare nu mai aduc bani la buget, ci dimpotrivă, le diminuează. Legenda spune că în 1974, în timpul unei cine informale la Washington cu Donald Rumsfeld și Dick Cheney - atunci oficiali în administrația Ford - Laffer a desenat curba pe un șervețel pentru a ilustra relația inversă dintre nivelul taxării și veniturile fiscale. Șervețelul s-a pierdut, dar simbolul a rămas: o curbă în formă de clopot, care avea să influențeze decenii întregi de politică economică.
Deși conceptul său a fost adesea preluat și promovat în cadrul politicilor economice liberale, axate pe reducerea poverii fiscale pentru a stimula creșterea, ideea a depășit orice granițe ideologice și a influențat dezbaterea fiscală globală până azi. În 2019, Laffer a fost decorat cu Medalia Prezidențială a Libertății de către președintele Donald Trump, în semn de recunoaștere pentru contribuția sa la gândirea economică americană, pe care o primiseră anterior și Milton Friedman, dar și Gary Becker. În prezent, la 84 de ani, este încă activ în spațiul public, publicând și comentând teme fiscale. Dar esența conceptului fusese intuită cu secole înainte de Ibn Khaldun, filosof musulman din secolul al XIV-lea. Pe scurt: „la începutul domniei, impozitele sunt reduse și veniturile mari. Spre sfârșit, impozitele cresc, dar veniturile cad.”
România pare să fie blocată într-o astfel de „etapă târzie” - a impozitului care nu mai aduce nimic. Cu o rată a colectării fiscale în jur de 27-28% din PIB, mult sub media UE de peste 40%, și cu o evaziune fiscală estimată la peste 20%, pare că ne-am îndepărtat de partea ascendentă a curbei. Studiile empirice confirmă: un articol semnat de Pădurean, Stoian și Câmpeanu (2011) arată că nivelul optim de impozitare pentru România se situează în jurul acestei borne de 28%. Orice creștere suplimentară pare să fi împins contribuabilii către zona gri sau neagră.
Dar Laffer nu e o scuză pentru relaxări fiscale hazardate. E un cadru de analiză. Curba lui, testată empiric de Trabandt și Uhlig (2011), care au creat modele dinamice pentru mai multe țări din UE și SUA și au determinat „tax revenue-maximizing rates”, presupune două lucruri esențiale: cunoașterea elasticității ofertei de muncă și de capital în raport cu fiscalitatea și asumarea că schimbările de comportament apar într-un orizont mediu, nu instant. Adică nu orice tăiere de taxe stimulează automat munca sau investiția. Și mai ales: nu orice majorare aduce venituri suplimentare.
Într-un studiu aplicat pe România, Trandafir și Brezeanu (2011) arătau în estimările lor că deja în perioada 2005-2010 s-au înregistrat semnale că sistemul fiscal depășise pragul de eficiență: în ciuda creșterii cotelor, veniturile nu urmau aceeași pantă, iar conformarea fiscală scădea. Același lucru avea să se întâmple și după 2010, când majorarea TVA la 24% a dus la o scurtă explozie de încasări, urmată de un recul în consum și încredere. Încasările au crescut pe termen scurt, dar și evaziunea în unele sectoare.
Jurgen Stark, fost economist-șef al BCE, avertiza încă din 2010 că „nivelurile excesive de impozitare din multe state europene riscă să compromită tocmai baza productivă care susține bugetele publice”. Stark propunea o recalibrare a rolului statului: mai mic, dar mai eficient. Mai puțin preocupat să redistribuie, mai mult să lase inițiativa în mâna cetățenilor și a firmelor. În context românesc, ideea ar însemna nu neapărat tăieri de cote, ci o reconstrucție a bazei fiscale: digitalizarea ANAF, reducerea birocrației, clarificarea regimurilor pentru microîntreprinderi și PFA-uri.
Altă provocare e timpul. Studiile FMI din ultimii ani (inclusiv cele realizate în cadrul Misiunii Articolului IV pentru România) avertizează că modificările de cote fiscale au efecte întârziate: între 12 și 24 de luni pentru impactul asupra colectării și chiar mai mult pentru schimbarea comportamentului contribuabilului. Asta înseamnă că politicile fiscale trebuie gândite pe termen lung, nu ca artificii de buget pe un ciclu electoral.
În paralel, e nevoie de modele sectoriale care să estimeze reacțiile reale la schimbări de impozitare. Elasticitatea fiscală nu e aceeași în IT și în agricultură. Nici măcar în retail și construcții. O cercetare publicată de Bălteanu și Jaba (2018) arată că sectoarele cu intensitate mare de forță de muncă informală reacționează rapid la orice creștere a poverii fiscale, migrând spre contracte paralele și optimizări agresive. Prin urmare, nu e suficient să spui „vom aplica Laffer”: trebuie să știi pe cine.
România are nevoie de o hartă fiscală calibrată pe realitate. Una care să pună curba lui Laffer în mișcare, nu pe perete. Care să spună când e prea mult, când e prea puțin și când e exact cât trebuie. Deocamdată, suntem undeva pe flancul descendent al clopotului. Veniturile nu cresc, dar costurile sociale - da. Ceea ce e ironic, pentru că exact aici, în acest punct mort, fiscalitatea nu mai e despre cifre.
Citește pe Antena3.ro
