Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Tot citind din economiștii clasici în viață pe reţelele de socializare, am înțeles că, de fapt, nu economisirea scăzută și decapitalizarea ar fi principalele problemele cu care se confruntă România.
Adică, nu sunt românii lipsiți de bunăstare, fiindcă le corespunde o cantitate scăzută de capital investită pe locuitor.
Sunt curios dacă împart totalul investițiilor la numărul locuitorilor și compară asta cu celelalte țări din Europa Centrală și de Est, la ce concluzii ajung?
Probabil că sunt bune QE, helicopter money și Wage led-Growth - punerea de bani pe piaţă în condiții de lipsă de productivitate, competenţă, managementul resurselor umane, structură de costuri în concordanţă cu nivelul de dezvoltare al societăţii - pentru că ele ne dau nouă lapte, brânză, carne, ouă.
Reprezentanţii liberalismului clasic consideră că politica monetară, oricare ar fi ea - ţintim preţuri, ţintim agregate - nu creează locuri de muncă, nu rezolvă problema antreprenorilor şi că trebuie să fim atenţi să nu încurce foarte mult economia reală.
Dar opinia lor se pare că nu rezonează cu cea a Lordului Keynes: Creșterea cheltuielilor publice și expansiunea creditului îndeplinesc „miracolul… transformării unei pietre în pâine”.
Ocazie cu care merită repusă pe tapet vechea întrebare, dacă oferta creează cererea sau cererea creează oferta? Cine are dreptate: Jean-Baptiste Say, care consideră că piața va elimina orice exces de ofertă, sau John Maynard Keynes, care susține că este nevoie de intervenția statului pentru a regla cererea agregată?
Citește pe Antena3.ro
Un răspuns ar putea fi acela că dacă aduni cinci economiști la o masă o să ai șase opinii contrare, dintre care două îi aparțin lui Keynes, dar și acelea se bat cap în cap.
Lăsând însă gluma la o parte, J.M. Keynes atribuie statului rolul de arbitru în piață, „garant” al echilibrul economic, o entitate care nu are resurse nelimitate şi nici nu le poate (re)distribui la nesfârșit.
Iar când e afectat rolul banilor de a mijloci schimbul, oamenii îşi achită cu greutate datoriile, ba chiar intră în incapacitate de plată. Cine încearcă să facă să ajungă banii la populaţie prin credit, în locul nivelului de trai, nu prea are sorţi de izbândă. Puterea de cumpărare nu e echivalentă cu puterea de cheltuire. Şi a spune că este vina populaţiei că nu se restructurează, când de fapt cea rezistentă la reformă e clasa politică, reprezintă un atentat la democraţie.
