Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Inflaţia persistentă îşi are rădăcinile în dezechilibrele structurale nerezolvate. Ţara, deşi are una dintre cele mai mari suprafeţe agricole cultivate din UE, este un mare importator net de mâncare; intensitatea energetică este de şase ori mai mare decât media europeană; şi implementarea regulilor de concurenţă este slabă, ducând la preţuri mari pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor. (...) Programarea bugetară multianuală este absolut necesară pentru a îmbunătăţi alocarea de resurse, în special pentru proiectele mari de infrastructură. (...) Pe partea de cheltuieli, costurile administrative trebuie reduse. Reforme structurale sunt necesare în sectoare sensibile precum energia şi agricultura, iar cercetarea-dezvoltarea trebuie promovată. (...) Bula speculativă de pe cursul de schimb trebuie spartă.”
Vi se par că sunt lucruri actuale? Citatul provine dintr-un articol intitulat „Direcţia încă lipseşte după aderarea la UE”, publicat de „Financial Times” pe 6 martie 2008 şi semnat de mine.
„Discuţia cea mai importantă este ce se poate şi ce nu se poate în materie de politică bugetară. (...) trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: un audit independent al cheltuielilor bugetare, urmat de o reducere severă a acestora; o schimbare a politicii fiscale; şi, pe termen mediu, o creştere a ratei de economisire. Dacă aceste conditii nu vor fi îndeplinite, nici nu vreau sa mă gândesc ce deficit bugetar vom înregistra începând cu 2008.” Citez iarăşi din clasici în viaţă, adică din subsemnatul, în articolul „Ce se poate şi ce nu se poate”, publicat în „Ziarul Financiar” pe 6 iulie 2007.
„Din criză se iese prin eliminarea risipei, prin investiţii în infrastructură pe baza programării bugetare multianuale, prin reformă fiscală care să nu fie neutră şi prin implementarea reformelor structurale” - scriam tot eu, în articolul „Criza economică internă: cauze şi soluţii”, în „Ziarul Financiar” din 23 noiembrie 2008.
Nu am făcut referire la aceste articole pentru a scoate în evidenţă faptul că am anticipat criza şi problemele economiei româneşti (deşi, desigur, nu strică puţină aducere aminte mai ales acelora care acum trei – patru ani dezavuau pesimismul meu). Însă ceea ce mă interesează acum este să subliniez că, la aproape trei ani de la declanşarea crizei şi după o nouă serie de reforme, România se găseşte în acelaşi punct, ba chiar într-o situaţie mai rea dacă ne gândim că PIB-ul este mai mic şi datoria publică mult mai mare. Inflaţia este încă la cel mai ridicat nivel din UE. Problema competitivităţii în agricultură nu a fost nici măcar abordată, reforma energetică nu s-a făcut, iar lipsa concurenţei afectează în continuare majoritatea pieţelor interne (să ne gândim doar la combustibili). Costurile administrative trebuie în continuare reduse, mai ales că până acum Guvernul a atacat salariile şi pensiile, dar nu şi cheltuielile cu achiziţiile de bunuri şi servicii; însă auditul independent al cheltuielilor publice nu a fost făcut niciodată.. Pe cursul de schimb este şi în prezent o bulă speculativă (cursul este supraapreciat). Schimbarea politicii fiscale este necesară, şi ea trebuie să fie non-neutră (adică nu aceleaşi taxe pentru toţi, ci taxe mai mari pentru cei mai bogaţi). Programare bugatară multianuală tot nu avem, bugetul se face în continuare pe genunchi. Creşterea ratei de economisire este la rândul său un deziderat, chiar dacă pe fondul crizei românii au început să economisească mai mult de teama zilei de mâine. Iar implementarea reformelor structurale este în continuare cerută de FMI.
De aici provine de altfel una dintre probleme: reformele sunt cerute de FMI, Banca Mondială, UE – dar nu există o proprietate naţională asupra lor. În acest fel, sunt de fapt reforme fără stăpân, în sensul că noi mai nu vrem, mai ne lăsăm, convinşi de necesitatea lor doar din când în când, la termenele de plată pentru tranşele de împrumut. Fiind fără stăpân, sunt şi fără fond, în sensul că unele dintre ele nu sunt adecvate pentru România, altele merg prea departe (faţă de realităţile din alte ţări europene), şi multe nu înţeleg contextul, în special în sănătate, educaţie şi asistenţă socială.
România tocmai intră în cel de-al optulea acord cu FMI din ultimii 21 de ani. Doar faptul în sine că este al optulea acord semnifică nesustenabilitatea celorlalte: fără supervizarea de afară, reformele nu au stăpân intern şi nu sunt sustenabile. În aceste condiţii, reformele structurale nu se termină niciodată, pentru că nu adresează decât contabil o serie de active, pierzând viziunea de ansamblu şi pentru că nu există proprietate locală asupra lor.
„Criza va dura până la trei ani” – spuneam la un seminar pe 28 martie 2009, ştire preluată în „Ziarul Financiar” a doua zi. Având în vedere că primul trimestru de scădere a fost trimestrul IV 2008, iată că am avut dreptate, criza a durat doi ani şi jumătate. Reformele structurale par însă fără sfârşit.
