Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Totuși, structurile economice, instituționale și mentale care o susțineau nu mai există: România nu mai este cea interbelică, iar Iranul nu mai este Persia șahinșahului. Imposibilitatea restaurării nu ține doar de politică, ci de transformările produse de revoluții.
În România interbelică, monarhia funcționa într-o economie dependentă, fără un capitalism național matur. Sectorul petrolier era dominat de capital occidental: Royal Dutch Shell controla Astra Română și circa 20% din rafinare, iar prin Steaua Română, Anglo-Persian Oil Company avea o poziție importantă, evidențiind influența capitalului englez.
Situația creează o paralelă cu Persia: Anglo-Persian Oil Company, fondată pentru exploatarea petrolului iranian, a fost un instrument major al expansiunii britanice și era prezentă și în industria petrolieră românească. Astfel, România și Persia au fost integrate în aceeași arhitectură energetică dominată de capitalul britanic.
Ambele pot fi văzute ca periferii ale economiei globale a petrolului din prima jumătate a secolului XX: producători de resurse strategice, dar cu control limitat asupra capitalului și tehnologiei.
Monarhia încerca să gestioneze această dependență. Carol al II-lea al României a promovat o modernizare autoritară, însă fără o burghezie industrială puternică și instituții stabile, proiectul a rămas fragil. Statul compensa slăbiciunea capitalului autohton, iar monarhia funcționa într-un echilibru precar între interese interne și presiuni externe - structură care nu a supraviețuit războiului, ocupației sovietice și comunismului.
Iran: între bazar, covoare și statul industrializator
Iranul a urmat o traiectorie diferită, dar la fel de tensionată. Economia tradițională era dominată de bazar, nu doar ca spațiu comercial, ci ca mentalitate economică. Așa cum arată Ali Ansari, acesta reflectă un capital mercantil, care - în sensul lui Karl Marx - este orientat spre circulație și profit rapid, spre deosebire de capitalismul industrial, bazat pe producție și investiții pe termen lung.
Un simbol al acestei economii este covorul persan: pentru Occident, obiect decorativ, investiție și marcă de statut, dar în esență produs al unei economii flexibile de schimb rapid, diferită de industrializarea modernă.
Apare și o ironie: în epoca lui Nicolae Ceaușescu, covoarele persane - simboluri ale capitalului mercantil evidențiat de Marx - au devenit populare în România socialistă. În multe apartamente din epoca socialistă, covorul persan, adesea secondat pe perete de carpeta cu „Răpirea din serai”, devin simboluri domestice ale prosperității inspirate dintr-o economie de tip bazar. Astfel, un produs al capitalului mercantil a fost integrat într-o societate care se declara industrială.
Sub Reza Shah și Mohammad Reza Pahlavi, industrializarea a fost masivă, dar controlată de stat. Fără instituții autonome și stabilitate juridică, investițiile private au rămas limitate. Rezultatul: o modernizare rapidă, dar fragilă, construită de sus în jos - asemănătoare celei inițiate de Carol al II-lea și continuate de Nicolae Ceaușescu.
Rupturile revoluționare: Ceaușescu și Khamenei schimbă lumea socială
Atât România, cât și Iranul au trecut prin rupturi politice radicale care au schimbat nu doar regimurile, ci și imaginarul colectiv.
În România, comunismul lui Nicolae Ceaușescu a distrus structurile interbelice, a eliminat elitele tradiționale și a creat un nou tip de legitimitate. Monarhia a fost abolită și delegitimată, iar după 1989 nu mai avea suport social real. România nu a revenit la capitalismul interbelic, ci la un sistem diferit, cu alte rețele de putere.
În Iran, revoluția din 1979 a înlocuit monarhia cu o teocrație. Sub Ruhollah Khomeini și Ali Khamenei, noul regim a construit structuri incompatibile cu vechea ordine. Dinastia Pahlavi nu a fost doar înlăturată, ci transformată într-un simbol al unui trecut respins, iar revoluția a creat o nouă clasă politică și o altă economie, dominată de rețelele clericale.
Jamahiria românească: o republică fragmentată în căutarea unui ayatollah
România postcomunistă nu a devenit o democrație liberală stabilă, ci o „jamahirie”: o republică fragmentată, dominată de rețele informale și loialități personale. Puterea circulă prin clanuri politice - conceptualizate de Mancur Olson drept «coaliții redistributive» - mai degrabă decât prin instituții solide, iar în locul unui rege constituțional, România pare uneori să-și caute propriul ayatollah: o figură de autoritate capabilă să dea coerență unui sistem instabil.
Această structură nu favorizează restaurarea monarhiei. Dimpotrivă, într-o republică fragmentată, puterea se negociază între grupuri, iar instituțiile sunt prea slabe pentru a susține o autoritate simbolică precum monarhia. Aceasta are nevoie de continuitate, tradiție și stabilitate - exact ceea ce jamahiria românească nu poate oferi.
Comunismul a încercat să rupă definitiv legătura cu trecutul. Ceaușescu a formulat-o revelator:
„Lumea la care unii domni vrem să revenim, e una a inechității, a jafului și a asupririi. Am cunoscut-o sute de ani și o sută de ani sub capitalism. De aceea am declarat că pentru noi a apus pentru totdeauna o asemenea cale. Poporul nostru spune câteodată că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere și răchita micșunele. Nu vă grăbiți să aplaudați, genetica modernă a făcut progrese uriașe și e posibil să avem plopi care fac mere și răchită care face micșunele. Dar nici atunci, nici în asemenea situații, nu vom permite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna”.
Ironia este evidentă: deși capitalismul a revenit formal după 1989, structura socială nu mai seamănă cu cea interbelică. Transformările produse de comunism au fost ireversibile. La fel, Iranul postrevoluționar nu mai poate reveni la epoca șahinșahului, chiar dacă monarhia persistă ca nostalgie.
Două istorii diferite, aceeași logică a ireversibilității
România și Iranul sunt societăți diferite, dar unite de experiența rupturii revoluționare. Aceasta a creat, paradoxal, o apropiere simbolică între regimul lui Nicolae Ceaușescu și Iranul revoluționar, pe care acesta l-a vizitat în decembrie 1989, înainte de căderea sa.
După asemenea rupturi, monarhiile devin simboluri nostalgice, nu proiecte politice viabile. Regele la București și șahinșahul la Teheran aparțin unor lumi dispărute. Chiar dacă republicile par uneori să caute forme de autoritate carismatică, acest lucru reflectă fragilitatea modernității politice, nu o dorință reală de restaurare a trecutului.
Citește pe Antena3.ro
