Sărăcia, şi nevoile, şi neamul

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Andrei şi Mircea au copilărit pe aceeaşi stradă şi până la 20 de ani s-au avut ca fraţii. Cei care-i cunoşteau ar fi fost foarte miraţi dacă ar fi aflat că nu sunt fraţi, ci doi băieţi săraci din Ferentari, care şi-au jurat să rămână prieteni toată viaţa. Nu­mai că, în anul al treilea de facultate, Mir­cea a plecat în California fără să spună nimănui. Vreme de zece ani, Andrei n-a ştiut nimic de el. Mircea a reveit în ţară împreună cu un partener  american bogat şi, în scurt timp, finanţat de acesta a făcut destui bani, ca să-şi permită un maximum de absenţă socială în toate privinţele. În contactele politice şi de afaceri, în relaţiile cu presa şi televiziunile şi în mod special în provocările care-i veneau din lumea de care fugise departe, foarte departe, tocmai în California. Mai bine zis din sărăcia de care fugise. Când foştii colegi îl invitau la onomastici sau cununii trimitea flori, cadouri şi atât.

De fapt, foştii colegi nici nu l-ar mai fi recunoscut, pentru că la plecare fusese un gras de o sută cincizeci de kilograme, dar la revenirea în România era un lungan căruia aproape că-i auzeai  oasele bă­lăngănindu-se în costumele "tip Wall Street", pe care le purta de parcă în neno­rocitul ăla de cartier, în care se născuse, până şi copiii se îmbrăcau la croitorii lor­zilor. Într-o zi, Mircea a primit un telefon de la Andrei, care-l invita, în temeiul ju­rământului lor de odinioară, la o cafea. Mircea s-a scuzat, zicând că su­fe­ră de sindromul Hafner şi că medicii îi in­terzic să dialogheze altfel decât indirect, prin in­ternet şi la celular. Auzi mă, frate-miu, i-a zis Andrei, nu ştiu cu ce motive te sună unii şi alţii, dar eu nu-ţi cer nimic. Am, bă­iatule, tot ce-mi trebuie. Ziceam să stăm niţel de vorbă, aşa ca de sfârşitul unei prietenii. Vii sau nu vii, să ştii că eu am să te aştept joi, la ora douăsprezece, la capătul troleului nouăzeci şi nouă. E aco­lo o bodegă mică şi simpatică. Tu ai restau­rantul tău, eu îl am pe al meu.

Deşi decisese să nu se ducă, în dimi­nea­ţa zilei de joi, Mircea a simţit o apă­sare mare în piept. Poate chiar am sindromul ăla, şi-a zis el. Sau alt sindrom, care se cheamă groaza de sărăcie. La unsprezece şi jumătate nu a mai îndurat starea de aşteptre, s-a urcat într-un taxi şi la fix a intrat pe uşa bodegii pline de fum şi de cheflii ştiind că face o mare greşeală.

Pe Andrei, slujba de profesor de geo­gra­fie prost plătită şi apartamentul cu două camere din blocul murdar de vizavi de cârciuma aceea infectă îl prostiseră. Poate că nu fusese niciodată un băiat is­teţ, dar acum râdea mulţumit la tot ce de­bita, iar din gură îi ieşeau numai nerozii. Erau vorbele pe care Mircea le auzea tot timpul în Ferentari înainte de a-şi lua lumea-n cap. Că omul deştept trebuie să fie mulţumit cu puţin, că nu haina face pe om, că banii nu aduc fericirea, că trebuie să-ţi iubeşti sărăcia, şi nevoile, şi nea­mul, cum zicea poetul Vlahuţă. Mir­cea îl asculta în tăcere, cu sentimentul unei despărţiri îndelung aşteptate. O singură dată a avut ceva de zis. Când Andrei a pomenit de Vlahuţă, Mircea l-a corectat cu un glas stins: Eminescu.

În taxi, Mircea a descoperit că băiatul de la garderobă îi cotrobăise prin buzu­na­rele pardesiului. Îi lipseau nişte bani, stiloul primit de la guvernatorul Califor­niei şi trei brelocuri de colecţie. E bine, e foarte bine, că mi-au lăsat măcar sufletul, a zis Mircea cu voce tare. Taximetristul l-a privit cu înţelegere. Avea de-a face zilnic cu tot felul de ţicniţi.