Scenaristul sarac si bolnav

Scenaristul sarac si bolnav, ajuns la pragul de jos al demnitatii profesionale, isi incepea treaba la noua, ca functionarii si artistii, si si-o termina pe la trei, cel tarziu la trei si jumatate, ca ministrii.

De fapt, venea mai devreme, dar pana isi bea cafeaua in tihna, ferit de ochii lumii, la Barul Teatrului, pana schimba maruntisul din ziua precedenta cu bancnote, pana aranja la pizzerie sa i se aduca discret pranzul, timpul trecea. La noua fix, scotea din traista cartonul soios pe care statea scris in trei limbi cu litere de tipar nitel tremurate, dar inca lizibile, "Scenarist sarac si bolnav, ajuns la pragul de jos al demnitatii profesionale, solicit un mic ajutor!" si si-l atarna de gat. Apoi intindea mana. Locul unde cersea nu era ravnit de nici unul din milogii care cotropisera intersectia. Prezenta insa avantajul ca, din oamenii care i se perindau prin fata, cei mai multi stiau ce-i acela un scenarist. Intelectualii, mai ales, preferau sa scoata banii, decat sa se intrebe daca nu cumva ii pastea si pe ei o soarta asemanatoare.

Dupa ora patru, afacerea mergea prost si scenaristul sarac si bolnav se ducea la beraria lui, din Piata Mare, unde nu interesa pe nimeni cum erai imbracat si ce comandai. Important era sa nu ceri pe datorie. Fiindca scenaristul sarac si bolnav platea intotdeauna cu banii jos si le lasa fetelor bacsisuri frumoase, toate ii ziceau "Domnu’ scenaristu’" si-l invitau sa mai pofteasca. Se intelege ca la berarie venea fara cartonul cu care cersea atarnat de gat. Seara, cand lua la rand carciumile frecventate de artistii saraci si bolnavi, ajunsi doar la pragul de mijloc al demnitatii profesionale, isi punea intotdeauna cravata.

Un timp, colegii de odinioara din cinematografie, unde era cunoscut ca baiat bun la toate si la nimic ca lumea, taceau usor stanjeniti, cand se nimereau la aceeasi masa. Insa curand lucrurile s-au aranjat de la sine, fiindca scenaristul sarac si bolnav platea intotdeauna bautura, iar in zilele in care cersitul mergea bine si cate patru mici de persoana. Unii nu ca l-ar fi invidiat, dar daca ar fi fost sa discute mai barbateste care din ei se descurcase primul in economia de piata, scenaristul sarac si bolnav ar fi fost pe locul intai. Colegii il luau pe ocolite: "Ma, da‘ nu ti-a fost greu? In primele zile, adica?!". Scenaristul sarac si bolnav avea replica la orice repros i s-ar fi facut: "Bolnav sunt, maine, poimaine o sa fiu mos, am o pensie de rahat si banii de aia-s bani, ca sa circule".

Dupa un an, colegii iesiti intre timp la pensie, tot cu o suma de rahat, ii pomeneau numele cu respect, ca pe al unuia care intr-adevar daduse dovada de mare istetime. In jurul lui aparusera nenumarati milogi, insa de scenaristul sarac si bolnav auzise de acum tot orasul. Era o institutie. Un reper pentru turisti. Se intampla chiar ca in grupurile de nemti sa se nimereasca si cate un scenarist batran, bolnav, dar avut, iar acesta sa-i strecoare colegului roman in palma o hartie de 50 de euro.

Scenaristul sarac si bolnav gandise corect. El era imaginea a ceea ce ar fi putut deveni in scurt timp orice om de cultura daca nu intelegea repede esenta capitalismului. Drept care, in zilele cand vreun coleg, care inca mai lucra, se oferea sa plateasca consumatia, scenaristul sarac si bolnav ii soptea complice la ureche: "Cand termini cu slujba asta nenorocita, sa vii sa ma cauti, ca am un loc de cersit bun.

N-ai sa castigi chiar ca mine, dar ca sa-ti deschizi in cativa ani un studio mic, numai al tau, tot iese".