Self-confidence

Românescul "încrederea în sine" are, parcă, mai puţină forţă şi parcă vorbeşte despre tine prea de departe. Self-confidence-ul a ajuns la noi sub forma unei poveşti din cărţi mobilizatoare despre cum să o dai naibii de modestie, ba chiar să dai de pământ cu punerea la îndoială a propriilor incapacităţi. Am tot citit teorii, am tot ascultat declaraţii de la celebrităţi bine înfipte în propria personalitate şi m-am tot întrebat când e just să te dai... "self-confident".

Câţi dintre noi n-am abuzat de "ştiu exact cine sunt şi ce vreau"... sau de "ştiu exact ce pot", ba chiar de "am încredere în mine", câţi dintre noi n-am bravat şi exagerat cu încrederea în noi înşine, când, pe întunericul frământărilor despre noi, chiar siguranţa asta de sine orbecăia derutată...?

În copilăria fiecăruia dăinuie o imposibilitate psihică de a avea încredere în sine, eşti mereu ajutat, eşti mereu îndrumat şi pentru fiecare lucru nou, imediat după dorinţa de a-l încerca, se instalează măcar un fir de teamă, de îndoială, de precauţie. Adolescenţa, cu înduioşătorul ei teribilism, dă cea mai mare producţie de "self-confidence", căci de-acolo începe viaţa, de la acea etapă se înşiruie dorinţe după care alergăm energic.

Dar, la scurt timp, vine viaţa aceea de fiinţă socială, vin şi pleacă iubirile, se instalează, pe lângă reuşite, suficiente eşecuri cât să facă franjuri pe la toate marginile încrederea în noi înşine. Ce fiinţă părăsită, de pildă, a rămas cu încrederea asta neştirbită? Ce femeie a rămas zâmbind, fără nici o îndoială asupra interiorului şi, mai cu seamă, a exteriorului ei, după ce bărbatul iubit a plecat cu alta?

Ce bărbat ce a poftit la o femeie tulburător de frumoasă, dar n-a reuşit nici măcar să-i atingă umbra, a rămas la fel de self-confident? Ce părinţi care s-au străduit în toate chipurile pentru copiii lor, dar s-au trezit cu ei rătăciţi în lumi urâte, au rămas la fel de siguri pe ei şi pe calitatea lor de părinţi buni? Ce om învăţat, care şi-a consumat tinereţea studiind şi evoluând profesional, mai rămâne stăpân pe el când se vede înlocuit cu un altul, mai puţin valoros, dar mai şmecher?... Dar când eşti bătrân, foarte bătrân, la ce te ajută să ai încredere în tine?...

Oare în ce moment sau în ce tipar de viaţă suntem cu adevărat în secvenţa de "self-confidence"? Oare de la prea multă încredere în noi nu dispar nişte sentimente şi nişte stări atât de umane, cum ar fi emoţia, grija, dorul, teama, nodul în gât, poate chiar fluturii din stomac?...

Şi la ce ne ajută discursul despre "încrederea în noi înşine", când e atât de benefic şi de interesant să avem îndoieli despre noi şi să ne căutăm mereu o variantă mai bună a noastră?...
De pus pe gând, alături de întrebarea: cui din jurul tău îi mai foloseşte încrederea ta în tine?...