Stabilitate sub călcâiul prezidenţial?!

Marţi, 12 martie. Ziua în care preşedintele Băsescu a simţit nevoia să se adreseze Parlamentului României. Din care fac parte, în absolută majoritate şi aleşi direct, adversari politici ai săi, dar şi o mână de ciraci ai săi, intraţi în palatul din Dealul Spirii pe şest, pe uşa de serviciu a redistribuirii voturilor rămase de la masa celor bogaţi în încrederea populaţiei. E vorba, desigur, de pedeliştii şi minusculii lor aliaţi. Din ce în ce mai gălăgioşi în ultima vreme şi, după catastrofa în care au afundat România cât au fost la putere, anunţând cu neruşinare că se grăbesc să revină la guvernare, cu căpitanul lor de barcaz la timonă. Habar n-am ce va spune Băsescu, e imprevizibil. Oricum, va juca iar la cacealma. Temele cvasioficiale sunt aceea a tevaturii privind Spaţiul Schengen şi, de bună seamă, în strânsă corelare, politica europeană a ţării. Un preşedinte corect şi responsabil n-ar trebui să sară peste imensa parte de vină a lui în privinţa eşecului. Până de curând, şi-a arogat cu trufie prerogativele politicii interne şi externe, a stabilit strategia şi tactica aşa cum a vrut el.

Aderarea trebuia să se fi petrecut de mult, astfel încât răspunderea pentru uşa trântită-n nas de Germania şi Finlanda îşi are rădăcinile în prezidenţiatul băsist. În modul în care Traian Băsescu, mai ales în ultimul an, a umplut, direct sau prin interpuşii săi, Europa cu bazaconii şi minciuni de joasă speţă, ţipând despre lovituri de stat, despre furtul a milioane de voturi la referendum, despre obligaţia de a accepta MCV-ul Barroso-Reding, legat abuziv de criteriile Schengen, plin de erori şi interpretări aiurea, drept porunci sfinte pentru România.

Ar mai avea de explicat naţiunii Traian Băsescu şi de ce - dacă tot face confuzia între "a exprima" şi "a decide", el însuşi, poziţia statului român în orice privinţă - cum de, după opt ani şi mai bine de prezidenţiat, a izbutit să fixeze România pe ultimul loc în UE, la toate capitolele economice sau sociale. Îmi fac, însă, iluzii absurde, dacă-mi imaginez că ăsta va fi cursul mesajului său, că-l preocupă relansarea ţării, stabilitatea ei politică şi economică, scoaterea populaţiei din foamete şi boală. Singurul său obiectiv de luat în seamă e propria revenire în politica efectivă, după plecarea de la Cotroceni. Hărtănit şi minat de defetism, PDL-ul nu-i ajunge. Nu mai poţi ţine călcâiul pe gâtul unui popor, invocând ipocrit nevoia de stabilitate şi bizuindu-te doar pe o camarilă restrânsă şi pe un partid în plină destrămare.

Nu întâmplător, după ce au cântat pe la urechea lui Ponta şi ai lui, sirenele băsiste au revenit la mai vechea lor ţintă, PNL. Pe care Blaga îl vede chiar fuzionând cu PDL, tentativă reluată după aceea din timpul lui Tăriceanu, când PDL - e drept, aflat pe val - a cerut seara PNL-ului ca, până dimineaţa, să accepte să fie absorbit. Atunci, liberalii au simţit primejdia şi au rezistat. Care le va fi acum reacţia, câtă influenţă vor avea cozile de topor strecurate printre ei, vom vedea. Deocamdată, oarecum derutantă, inclusiv la nivel european, declaraţia de dragoste a lui Crin Antonescu faţă de Angela Merkel şi, mai ales, disponibilitatea lui de translaţie de la liberalii europeni, la Partidul Popular European. Adică tocmai la scutul prin care Băsescu s-a apărat de rejectarea sa de către electoratul român.