Tatăl meu, Valter Roman

Una dintre amintirile mele cele mai vechi şi, totodată, dintre cele mai vii pe care le am despre tatăl meu datează din 1953. Aveam 6 ani şi jumătate. Era în martie, Bucureştiul era încă sub zăpadă.

Una dintre amintirile mele cele mai vechi şi, totodată, dintre cele mai vii pe care le am despre tatăl meu datează din 1953. Aveam 6 ani şi jumătate. Era în martie, Bucureştiul era încă sub zăpadă. Tata lipsise de acasă timp de aproape trei luni. Pricina? Bineînţeles, copilul care eram n-o ştia, am aflat-o mai tîrziu: fusese supus, cum se spunea pe atunci în jargon stalinist, unei proceduri de "verificare", un eufemism care desemna anchetele acelea interminabile şi contradictorii la care erau obligate cadrele Partidului – presupuşi opozanţi sau personalităţi care pur şi simplu jenau puterea unuia sau altuia dintre conducători – şi care erau în general urmate de o retrogradare sau – ceea ce în România a fost o excepţie – de o inculpare şi de un proces public.

Ce i se reproşa tatălui meu? Mereu acelaşi gen de acuzaţii formale, caricaturile, însoţite, bineînţeles, în bună logică totalitară, de "dovezi" şi de "mărturii" concrete. Tata era învinuit de faptul că, prin comportarea lui "aventuroasă", periclitase coeziunea Partidului; ba chiar – acuzaţie deosebit de infamantă şi de mincinoasă – de a fi fost un "trădător", un "spion", în cîrdăşie cu "puterile duşmane". În realitate, Partidul Comunist Român, ca toate partidele comuniste din Est, căuta
atunci să se debaraseze de vechii combatanţi din "brigăzile internaţionale", care luptaseră alături de republicani în timpul războiului civil din Spania. În plus, tatăl meu era suspectat că nutreşte faţă de Uniunea Sovietică un entuziasm moderat, asta în cazul cel mai bun.

Imediat după plecarea tatei, mama ne adunase pe toţi, pe sora mea, Mireya, pe vărul meu Raul şi pe mine, şi ne-a spus: "Copii, s-ar putea să nu-l mai revedeţi pe tatăl vostru... Trebuie să fiţi curajoşi şi să ştiţi că eu şi bunica vom rămîne mereu lîngă voi, ca să vă purtăm de grijă".

Nu mai ţin minte cum am reacţionat la ştirea aceasta, probabil am plîns. În ziua aceea de martie 1953, cînd s-a întors tata, imediat după ce a îmbrăţişat-o pe mama, m-a luat deoparte, m-a îmbrăcat şi m-a poftit să facem o plimbare pe Şoseaua Kiseleff. Iar acolo, în timp ce mergeam prin zăpadă, şi-a întors dintr-o dată spre mine silueta lui înaltă, apoi a îngenuncheat şi, cu faţa aproape de a mea, mi-a spus cu un glas netulburat, fără nici o emoţie aparentă: "Băiatul meu, trebuie să ştii că tatăl tău este un om cinstit şi că, orice ai auzi, nu ai de ce să-ţi fie ruşine cu el. Tatăl tău are dreptate, şi poţi să fii mîndru de el. Chiar atunci, şi mai ales atunci cînd totul e pierdut, trebuie să ne păstrăm demnitatea".

Mai tîrziu m-am gîndit adesea la această din urmă frază, enigmatică pentru mine atunci cînd am auzit-o. Am pronunţat-o în gînd, în vis, cu glas tare. M-a obsedat în aşa măsură încît, de mai multe ori, în timpul acţiunii mele politice, s-a insinuat spontan, aproape fără să-mi dau seama, în propriile declaraţii din momentele cele mai dramatice ale scurtei mele cariere de prim-ministru.
Va urma

• extras din cartea autobiografică "Libertatea ca datorie", Editura Fundaţiei PRO, 2007