x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Transplant de timp

0
Autor: Tudor Octavian 21 Mar 2011 - 19:56
Ar putea fi scrisă, cu tot te­me­iul ca­li­tăţii, o istorie a artei ro­mâ­neşti din perspectiva creaţiei celor morţi tineri: Ion Andreescu, Aurel Bă­eşu, Horaţiu Dimitriu, Apcar Bal­tazar, Tasso Marchini, Alexandru Romano, Soare Macedonski, Constantin Pantelimon, Jean Chel­ler, Stelian Popescu Ghimpaţi, Nicolae Constantinescu, Mar­­tin Katz, Leon Alex, Sandu Tri­es­ter, Emerich Tamas…

Până la vârsta de patruzeci de ani, pictorii sunt încă în etapa  de structurare stilistică. Ciclul cre­a­ţi­ei merge spre apogeu după cinci­zeci de ani. Iar cei care trăiesc mult izbutesc chiar şi cu un ta­lent ponderat, să compenseze o înzestrare medie. Emerich Tamaş s-a născut în  1876, lângă Braşov, la Vulcan, şi a murit în 1901. În 2001, curatorii Iulia Mesea şi Elena Popescu, de la Brukenthal, au deschis la Muzeul de Artă din Braşov o expoziţie comemorativă Emerich Tamas, cu toate cele aproape trei sute de desene, acua­re­le şi tablouri în ulei pe pânză păs­trate vreme de un veac la Sibiu. Da­că aş fi văzut expoziţia, fără să cu­­nosc biografia artistului, aş fi spus că am în faţă lucrul unui t­a­lent împlinit convingător într-o ope­ră, în nici un caz producţia unui început de carieră. Mai bine zis strădania unui student, care şi-a lăsat mult, mult în urmă gene­ra­ţia.

Toţi murim, dar când un tânăr dăruit cu generozitate de natură moare la vârsta de douăzeci şi cinci de ani ceva nu e în regulă cu natura. M-am gândit de multe ori la supratalentatul Emerich Ta­maş, cam în felul în care se gân­desc toţi cei care citesc în ziare che­­mă­rile dramatice la donaţii ale unor părinţi cu copii grav bolnavi. Natura ar trebui să pri­meas­că şi ea donaţii, în ore şi zile de via­ţă. Dacă am fi putut să-i dăm lui Emerich Tamaş măcar un singur minut din zilele noastre trăite de­geaba, din timpul acela care se scurge adesea fără nici un înţeles, din duminicile în care omorâm tim­pul, am fi corectat o repezeală, o nechibzuinţă a morţii. Lumea  ar fi mai dreaptă şi mai bună, dacă am dispune altfel de anii pe care îi avem de trăit. Dacă am reuşi să fa­cem şi transplanturi de timp. Când­va, se va ajunge poate şi la asta, să ne măsurăm medical com­pa­tibilitatea la transplanturi de sen­timente, de idei, de performan­ţe. Să putem prelua, de exemplu de la un pianist faimos întreaga lui înzestrare şi s-o transplantăm unui june. Tânărul să continue de acolo de unde s-a oprit bătrânul.

Eu, unul, aş fi fost alt om dacă mi se transplanta, de la oricare din englezii plecaţi din această lu­me, engleza lui. Nu e corect ca en­g­lezul să ia cu el în mormânt o vor­bire în engleză corectă, iar eu s-o învăţ de zece ori şi s-o uit tot de atâtea ori.

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de