Trista reducere a taxei pe stâlp

Din păcate, o nouă confirmare a statutului de colonie al României a avut loc în chiar preajma campaniei electorale pentru prezidenţiale. În urma nemultumirilor manifeste şi presiunilor din partea aşa-zişilor “parteneri europeni şi euroatlantici”, prim-ministrul ţării, cel mai puternic candidat pentru preşedinţie, a anunţat reducerea aproape la jumătate a taxei pe construcţii speciale, cunoscută sub numele de taxa pe stâlp. În mod semnificativ, dl Ponta a ales SUA ca loc al anunţului!

Introducerea taxei pe stâlp a fost cea mai bună măsură în plan economic adoptată de guvernul Ponta sub toate aspectele: concreteţe, pertinenţă, impact. Şi, fără îndoială, a fost, de la introducerea TVA (taxa pe valoarea adăugată) în urmă cu două decenii, cea mai potrivită măsură fiscală în scopul larg al promovării dezvoltării şi nu în cel îngust al rezolvării unor probleme bugetare. Ca expresie a statutului colonial în cadrul sistemului centru-periferie din UE, România are o structură de tip capitalism sălbatic a valorii adăugate (sau a PIB-ului, care nu este altceva decât valoare adăugată la nivel naţional). Urmare a salariilor de 8-10 ori mai mici decât în Occident, dar a preţurilor relativ aceleaşi, partea din PIB care compensează munca este de vreo 40-45%, iar aceea pe care o însuşeşte capitalul este de 55-60% (în Occident este invers!). Ca să supravieţuiască însă, statul român, pentru a impozita derizoriu capitalul (adică proprietăţile şi profitul), impune enorm munca, adică tocmai partea minoritară, ceea ce creează disfuncţii majore, chiar şi trecând peste problemele de justiţie economică şi socială. Să adăugăm că, până şi la un asemenea abominabil dezechilibru economic şi o asemenea nedreptate socială, tot capitalul este cel ce evazionează fiscal şi nu munca! În cazul dărilor pe muncă, rata de plată este între 60% şi 90%. La TVA coboară la 50%, iar la profit abia trece de 20%, distingându-se capitalul străin care probabil nu achită nici 10% din impozitul ce i-ar reveni de plătit din profiturile realizate în România, grosul profiturilor fiind ascuns în reţeaua internaţională a firmelor şi repatriat înainte de fiscalizare.

Taxa pe stâlp venea să corecteze o picătură dintr-un ocean. Ceea ce îi deranja pe jefuitorii străini ai acestei ţări nu era respectiva picătură, ci faptul în sine că apărea o asemenea fisură în sistemul de spoliere, mai ales că, fiind vorba de o taxă pe proprietate, nu putea fi eludată, camuflată printr-un contract de consultanţă şi deci neplătită! Pentru stat, fiind o taxă de bază, necondiţionată, putea servi la finanţarea unor cheltuieli fără afectarea altora, cum s-a întâmplat din păcate în cazul reîntregirilor de salarii şi indexărilor de pensii finanţate din amputarea investiţiilor. În urma presiunilor, jefuitorii străini ai ţării au mai câştigat o rundă împotriva României prin înjumătăţirea taxei pe stâlp. Toţi trebuie să o plătească la ei acasă, dar au găsit fraieri în România care să accepte neplata ei. Doar fraieri?!