Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă întrebi un bărbat în etate ce făcea el la vârsta de 47 de ani, bărbatul răspunde cu o întrebare, dar una pentru sine: oare în ce an am avut eu 47 de ani?
La maturitate, raportările se fac frecvent la evenimentele de interes general, cum ar fi "Era chiar în anul Revoluţiei" sau "Era atunci când au venit prima oară minerii în Bucureşti". Am cunoscut un domn operat cândva de hernie care însă proceda invers. Domnul discuta istoria mare a planetei la fel cum discutăm noi Antichitatea: înainte de Hristos şi după naşterea lui Hristos. Războiul din Vietnam, spunea el, a început la un an după operaţia mea de hernie. Gorbaciov a ieşit din joc târziu, la vreo treizeci de ani după operaţia mea de hernie. Nemţii au pierdut războiul, când încă nu mă operasem de hernie.
La femei, lucrurile stau altfel. Îndeobşte femeile nu-şi consumă toate ambiţiile într-un scenariu profesional. Puţine femei îşi impun, întocmai bărbaţilor, să fie profesor universitar la patruzeci de ani, ori director general de bancă la treizeci şi cinci. Într-o zi, nu ştiu ce mi-a venit şi mi-am luat trecutul la bani mărunţi. Indiferent de întâmplările şi evenimentele, de interes personal sau de interes colectiv, cu care am făcut un marcaj biografic, nu mi-au ieşit la socoteală nişte ani buni. Ca şi când nu i-aş fi trăit. Ani fără nici un accent, fără repere sentimentale şi profesionale, egali cu ei înşişi în zodia cenuşiului. Faptul care m-a neliniştit cel mai mult a fost că nu am găsit puncte reale de sprijin nici în viaţa de zi cu zi şi an de an a României. Era ca şi cum aş fi pierdut pentru o vreme legătura cu lumea.
Că eu, individul, pot trăi ani de-a rândul sau decenii întregi fără să-mi pot aminti în ce chip am trăit, nu înseamnă nimic. Dar dacă ţara mea vieţuieşte fără o identitate bine definită moral, administrativ, istoric e de neiertat. Când mă întorc la timpul copilăriei şi al adolescenţei, aflu la fiecare pas momente bune la gust, plăcute pentru memorie. Probabil şi datorită recursului, pe care memoria afectivă îl face când îmbătrânim, la acei ani. Încerc să găsesc, după 1990, ani şi evenimente, mai bine zis oameni-evenimente la care să mă întorc cu recunoştinţă, cu respect. Şi eşuez de fiecare dată. Ceva bun, pozitiv, stimulator trebuia să ne aducă democraţia asta românească şchioapă, chioară şi bleagă, dar ce? Lucrul cu adevărat bun pe are l-am primit de la toate guvernările de după 1990 a fost, paradoxal, lipsa lor de preocupare pentru individ. Ne-au lăsat în pace! Şi astfel foarte mulţi am putut să ne trăim viaţa fără să ni se bage puterea în suflet şi să ne-o cenzureze. Procentul de bine dintr-un rău prelungit, dintr-un şir de guvernări confuze sau de-a dreptul proaste şi rapace e totuşi în creştere. Iar acest procent nu e doar un factor statistic. Pentru mine, el îşi vădeşte sporul în modul în care-şi orientează existenţa tot mai mulţi din oamenii pe care-i cunosc. L-am întrebat pe un vecin ce făcea el la 47 de ani, iar vecinul mi-a răspuns, zâmbind amintirilor, că la 47 de ani a plecat în Spania, la fiică-sa, ca să-şi ţină în braţe primul nepot. Istoria neamului n-are nici un preţ dacă familiile nu au o istorie. Şi nu una oarecare, ci o istorie de familie de care să fii mândru şi s-o iubeşti.
