Tudor Arghezi - Arta de a nu spune nimic

Opere – Publicistică 1941-1947
În toate timpurile s-a remarcat acel stil anodin de presă care ocolind preciziunea se lasă-n voia cuvintelor, înşirate pe condei ca nişte scoici. Ele sună niţel, lucesc niţel, dar n-au înăuntru nimic. Reportajul politic, aşa-zis, a excelat întotdeauna în fumul peniţei, avînd să menajeze toate părţile în cauză şi să ţie toate uşile deschise.

Opere – Publicistică 1941-1947
În toate timpurile s-a remarcat acel stil anodin de presă care ocolind preciziunea se lasă-n voia cuvintelor, înşirate pe condei ca nişte scoici. Ele sună niţel, lucesc niţel, dar n-au înăuntru nimic. Reportajul politic, aşa-zis, a excelat întotdeauna în fumul peniţei, avînd să menajeze toate părţile în cauză şi să ţie toate uşile deschise. Într-adevăr, cerneala se dilată vaporos şi fraza de bumbac e o ceaţă care se tîrăşte subţiată pînă la firul de aţă, de-a lungul, cîteodată, al mai multor coloane, alternînd litera generală cu caracterele compacte.
Aici e nodul chestiunii, îşi poate zice cititorul ajungînd la liniile groase, numite în limbajul gazetăresc aldine. Cuvîntul e muzical. Şi nu e nici un nod şi nu e nici o chestiune. O estetică deosebită a reportajului cere articolului un portret grafic, în casetă, alt cuvînt feminin frumos, şi reporterul politic, fără jocul varietăţii de literă, se simţeşte nenorocit. Dacă nu mişcă ideile, să mişte textul cel puţin, idealul reportajului politic fiind să nu conţie nici o idee. S-ar supăra cîte cineva şi atunci genul ar fi ratat, cariera stricată.

Se preferă ca principiu intercalarea, în curgerea sacadată a rîndurilor scrise, cuvintele de specialitate, cele mai goale cu putinţă, cuvintele balon, cuvintele băşică, pneumatice, referitoare la sociologie, la economie (nici nu ştiu cît îmi plac asemenea substantive de eludare: economicul, politicul!), la finanţe, la buget, la criză, la conjunctură. Nu se mai vede ţipenie, nici viaţă, nici oameni, nici mărfuri, nici parale. Terminologia ştiinţifică, agrementată cu expresii ca: momentul oportun, dat fiind, considerînd că, precum se susţine, rezervîndu-ne dreptul, viitorul va hotărî etc. etc. escamotează admirabil problema, cum i se zice nimicului iarăşi.
Reportajul, ca să nu fiu steril, numeşte şi domnii miniştri, care au pus de gînd să... facă, să... dreagă.

În stilul de bun reportaj politico-socialo-economico-financiar stau bine şi cuvintele terminate în franţuzeşte cu tion, traduse pe valah cu ţiune: administration, adminsitraţiune. Desigur că vorbele ca plecăciune, spurcăciune nu intră în clasa termenilor traduşi.

În exercitare continuă a reportajului anumit, ziaristul capătă o abilitate în a nu spune absolut nimic, egală cu geniul. Tot înlocuind cuvîntul mai propriu cu unul mai impropriu, cuvîntul mai tare cu un cuvînt mai moale, pe cel moale cu unul lichid, şi pe cel lichid cu cel mai gazos, el obţine un fel de a vorbi, care te-ar pune pe gînduri, dacă nu ar fi vorba de o artă. Ideile devin exclusiv zgomote în silabe, scîrţîire, plescăit, hîrş, mîr, ssst!

ît am studiat pe texte autentice arta de a nu spune nimic, prietene, nici nu-ţi închipuieşti. Vream să scriu o carte de trei sute de pagini în acest jargon, o carte goală, goală ca o damigeană, cu jurămînt, de la dop pînă la şezut, d’a capo al fine, mă rog! Şi n-am izbutit încă să învăţ divinul meşteşug care atrage şi asigură toate recompensele visate, decoraţii, consilii de administraţie, subvenţii, autoritate, relaţii, influenţă, misiuni în străinătate şi, ca în nici o altă situaţie, exprimată în consecinţe de ingratitudine, recunoştinţă continuă a forurilor competente.
O să mă mai căznesc.