Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Veacul al XIX-lea a fost al onoarei şi al onorabilităţii. Onoarea era
cuvântul care dubla la eficienţă legalitatea. Fiecare secol se
slujeşte de câteva cuvinte, cu mare acoperire ideatică, pentru a se
defini.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Veacul al XIX-lea a fost al onoarei şi al onorabilităţii. Onoarea era cuvântul care dubla la eficienţă legalitatea. Fiecare secol se slujeşte de câteva cuvinte, cu mare acoperire ideatică, pentru a se defini.
Bărbaţii îşi apărau în duel onoarea. Onoarea femeii era parte importantă din zestre. Tânărul care se însura, dacă nu provenea din familii onorabile, era un nimeni. Caragiale nu putea găsi alt cuvânt mai subminat de provincie, care era România, ca "onorabilul cutare". În "O scrisoare pierdută" se face caz mare de onorabilitate, fiindcă, vorba ceea, nu prea posedam. Dacă aş fi întâlnit recent acest cuvânt în vreun ziar, dacă ar fi fost întrebuinţat în vreo emisiune de televiziune, aş fi reacţionat. Ca să înţelegem mai bine de ce veacul nostru îl ocoleşte, ca pe o vorbă care trimite poporul în nişte direcţii ce nu duc nicăieri, e suficient să-l punem în relaţie cu cei mai populari politicieni. Se poate spune despre vreunul că e un om de onoare? Că onorabilitatea e virtutea care îl ţine în prim-planul vieţii sociale?
La cei mai mulţi, relaţia cu onorabilitatea pare o glumă. Pentru majoritatea alegătorilor, politica e în esenţă o activitate care nu prea onorează. Unii o pun alături de meseriile socotite murdare. Cineva trebuie să le facă, e plătit mai bine, pentru că acceptă sau chiar doreşte să le facă, dar problema onorabilităţii acestora nu se pune. Sau, dacă se pune, în nici un caz nu în felul în care conceptul mai supravieţuieşte în mediile academice, în medicină, într-o serie de profesii care presupun un barem foarte înalt la conştiinţe.
În dicţionarele enciclopedice, mai vechi sau mai noi, definiţia perpetuează calităţile prin care omul de onoare se detaşează de mulţime: probitate, corectitudine, cinste. Omul de onoare e demn de încredere, onest, odată dându-şi cuvântul, şi-l ţine. Cuvântul dat angajează demnitatea persoanei. Onorabilitatea e în legătură cu prestigiul, cu reputaţia bună, cu mândria. Cuvântul încă funcţionează, dar fără încărcătura de sens din veacul al XIX-lea, în expresii şi formulări convenţionale precum: Am onoarea să vă salut, Onoarea e de partea mea, Mi-a făcut onoare să mă viziteze, Doamnă de onoare, Preşedinte onorific, Gardă de onoare. Şi în alte câteva, în care mai aflăm doar un zaţ din înţelesul primordial.
Povestea unor cuvinte e şi povestea societăţii. Unde e un maximum de corupţie e un minimum de onorabilitate. Unde nu e cultivată onorabilitatea, legile nu se aplică ori sunt întocmite ca să permită avansul necinstei. Spune-i unui ministru sau unui guraliv dintr-un partid că îl socoteşti un om de onoare şi îţi va purta pică, deoarece, oricât de sincer ai fi, te crede ironic. V-am plictisit, nu-i aşa? cu discuţia asta despre onoare. Atunci să vă propun una mai atractivă, despre frumuseţea interioară. Sau poate despre demnitate. Ori poate despre mândria de a fi român.
Citește pe Antena3.ro
